Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
CHESTIUNEA ZILEI
Din exces de generozitate ideologică, epoca de aur asigura gratuităţi contra naturii: sănătatea, de pildă. Astfel, medicii erau plătiţi mizerabil. Aşa s-a născut conceptul de şpagă, care a lucrat cot la cot cu salariul prost. Plicul pe care-l dai azi medicului îşi află istoria în gratuitatea socialistă de ieri.
Din exces de generozitate ideologică, epoca de aur asigura gratuităţi contra naturii: sănătatea, de pildă. Astfel, medicii erau plătiţi mizerabil. Aşa s-a născut conceptul de şpagă, care a lucrat cot la cot cu salariul prost. Plicul pe care-l dai azi medicului îşi află istoria în gratuitatea socialistă de ieri.
CHESTIUNEA ZILEI
Un medic de la Spitalul Bagdasar-Arseni din Bucureşti a fost surprins cu camera ascunsă când cerea bani pentru o operaţie. 1.500 de lei. Comentariile ştirii televizate, ca la Revoluţie. "Jos comunismul şi odată cu el doctorii care cer…". Sau: "Aţi înnebunit? Pe ce lume trăiţi? Păi există spital în ţară să nu dai bani pentru o operaţie?"
Între comentarii, câteva blânde. "În România mori de foame cu salariul de medic", "Nu înţeleg de ce voi vreţi ca medicii să facă muncă patriotică? Dacă vreţi medici pregătiţi trebuie să-i plătiţi măcar la nivelul unui magistrat". Nu e greu de ghicit, autorii acestora sunt nişte medici sinceri, cer bani fiindcă sunt plătiţi prost. Însă când îi iau ca reper pe magistraţi, lucrurile se complică. Fiindcă nu precizează cine trebuie să-i plătească la nivelul magistraţilor: pacienţii sau Guvernul? Şi apoi, e vorba de nivelul lefii sau a şpăgii magistraţilor?
Limpezind termenii, discuţia devine profitabilă. Dacă suntem de acord că şpăgile sunt implacabile ca impozitele, se impune ca salariile să se dea în şpăgi. Vom constata îndată că lungile discuţii sindicate – Guvern despre nivelul salariilor bugetarilor vor fi la fel de inutile ca veşnica dezbatere intelectuală – moare sau nu moare arta. Salariile medicilor sunt mici. Nu de azi, de ieri, ci de zeci de ani. Salariile medicilor au născut dezbateri guvernamentale la fel de vechi: măreşti salariile doctorilor, dar cine-ţi garantează că nu mai iau şi şpagă? Nimeni. S-au perpetuat astfel salariul meschin, admiţându-se pe blat şpaga ca donaţie pentru prestaţii chirurgicale plătite prost.
Prin anii nouăzeci şi ceva, la Spitalul de Urgenţă am fost martorul unei cereri de mită eficiente ca o negociere fără cusur. Un chirurg îl luase pe unul care dăduse în bâlbă de durere: "Bă, băiatule, ia să vedem… să vedem ce bani ai la tine, ca să ştiu dacă mâine te operez sau plec în concediu…". A plecat în concediu. "Amărâtul de bărbat-miu, îşi frângea nevastă-sa mâinile, n-are decât 7 lei în casă". A doua zi l-au operat alţii, fiindcă, într-adevăr, o mierlea şi le murea în spital, stricându-le statisticile.
Pe vremea aceea încă triumfa echitatea socialistă. Şi universitarii (profesorii), şi magistraţii erau plătiţi prost. Lipsind termenul de comparaţie, conştiinţele erau amorţite, nu se înregistra nici invidia medicilor. Dar au trecut anii ca în basme. Cu lefurile mici ale unora şi şpăgile mari ale altora, s-a umplut ţara de vile. Doar negocierile privind salariile medicilor mor şi azi înainte de a se naşte: dacă ăştia nu renunţă la şpagă după ce le mărim leafa? Greu de răspuns când e vorba de aventura conştiinţei. În aceste condiţii e bine să ne raportăm la binele public, ce e mai profitabil (pentru economia naţională) să negociem: salariile sau şpăgile?
Un medic de la Spitalul Bagdasar-Arseni din Bucureşti a fost surprins cu camera ascunsă când cerea bani pentru o operaţie. 1.500 de lei. Comentariile ştirii televizate, ca la Revoluţie. "Jos comunismul şi odată cu el doctorii care cer…". Sau: "Aţi înnebunit? Pe ce lume trăiţi? Păi există spital în ţară să nu dai bani pentru o operaţie?"
Între comentarii, câteva blânde. "În România mori de foame cu salariul de medic", "Nu înţeleg de ce voi vreţi ca medicii să facă muncă patriotică? Dacă vreţi medici pregătiţi trebuie să-i plătiţi măcar la nivelul unui magistrat". Nu e greu de ghicit, autorii acestora sunt nişte medici sinceri, cer bani fiindcă sunt plătiţi prost. Însă când îi iau ca reper pe magistraţi, lucrurile se complică. Fiindcă nu precizează cine trebuie să-i plătească la nivelul magistraţilor: pacienţii sau Guvernul? Şi apoi, e vorba de nivelul lefii sau a şpăgii magistraţilor?
Limpezind termenii, discuţia devine profitabilă. Dacă suntem de acord că şpăgile sunt implacabile ca impozitele, se impune ca salariile să se dea în şpăgi. Vom constata îndată că lungile discuţii sindicate – Guvern despre nivelul salariilor bugetarilor vor fi la fel de inutile ca veşnica dezbatere intelectuală – moare sau nu moare arta. Salariile medicilor sunt mici. Nu de azi, de ieri, ci de zeci de ani. Salariile medicilor au născut dezbateri guvernamentale la fel de vechi: măreşti salariile doctorilor, dar cine-ţi garantează că nu mai iau şi şpagă? Nimeni. S-au perpetuat astfel salariul meschin, admiţându-se pe blat şpaga ca donaţie pentru prestaţii chirurgicale plătite prost.
Prin anii nouăzeci şi ceva, la Spitalul de Urgenţă am fost martorul unei cereri de mită eficiente ca o negociere fără cusur. Un chirurg îl luase pe unul care dăduse în bâlbă de durere: "Bă, băiatule, ia să vedem… să vedem ce bani ai la tine, ca să ştiu dacă mâine te operez sau plec în concediu…". A plecat în concediu. "Amărâtul de bărbat-miu, îşi frângea nevastă-sa mâinile, n-are decât 7 lei în casă". A doua zi l-au operat alţii, fiindcă, într-adevăr, o mierlea şi le murea în spital, stricându-le statisticile.
Pe vremea aceea încă triumfa echitatea socialistă. Şi universitarii (profesorii), şi magistraţii erau plătiţi prost. Lipsind termenul de comparaţie, conştiinţele erau amorţite, nu se înregistra nici invidia medicilor. Dar au trecut anii ca în basme. Cu lefurile mici ale unora şi şpăgile mari ale altora, s-a umplut ţara de vile. Doar negocierile privind salariile medicilor mor şi azi înainte de a se naşte: dacă ăştia nu renunţă la şpagă după ce le mărim leafa? Greu de răspuns când e vorba de aventura conştiinţei. În aceste condiţii e bine să ne raportăm la binele public, ce e mai profitabil (pentru economia naţională) să negociem: salariile sau şpăgile?
