Două decenii de la înfiinţarea PDSR

Timpul estompează, inevitabi, amintirile. Trăim în prezent şi visăm în viitor. Trecutul cuprinde doar sertare în care păstrăm fragmente de întâmplări. Uneori facem ordine în ele şi aducem la lumină fapte, acţiuni, gânduri  aproape  uitate.

Iată, în aceste zile se împlinesc 20 de ani de la crearea Partidului Democraţiei Sociale din România (PDSR), formaţiunea politică premergătoare PSD. În 9 şi 10 iulie 1993, a avut loc Conferinţa naţională care a consemnat fuziunea FDSN cu Partidul Republican, cu Partidul Democrat Cooperatist şi cu Partidul Socialist Democratic Român. În urma acestei fuziuni, a luat naştere PDSR. Reuniunea avea loc într-un moment extrem de complex. Se încheiase un mare ciclu politic, iar alegerile parlamentare din 1992 puseseră în lumină o noua fizionomie a sistemului de partide, deosebit de fragmentat. Preşedinte al partidului a fost desemnat profesorul Oliviu Gherman, iar eu eram preşedinte executiv. Amândoi fuseserăm aleşi la conducerea FDSN încă din 1992. Din delegaţia permanentă făceau parte, între alţii, Ion Solcanu, Doru Ioan Tărăcilă, Vasile Văcaru, Dan Marţian sau Liviu Maior. Am recitit cu emoţie lista celor 48 de membri ai conducerii partidului - unii dispăruţi, alţii ieşiţi, pur şi simplu, din zona politică.

Îmi aduc aminte, cu emoţie, de felul în care a fost întocmit documentul de bază al Conferinţei - “Schimbarea în bine a României”. Era un document ce sintetiza o lungă dezbatere de idei ce avusese loc în partid, pe marginea unor “scrisori deschise” între reprezentanţi ai unor linii mai conservatoare sau “reformiste”. Am lucrat mult la acel document, alături de regretatul Ovidiu Şincai şi de alţi colegi. Înainte de Conferinţă, am trimis o “Scrisoare a BEC către organizaţiile judeţene”, solicitând comentarii şi propuneri pentru finalizarea unui document programatic, bazat pe ideologia social-democrată.

Revăzând acest text, nu aş schimba astăzi prea multe lucruri. Nici în legătură cu social-democraţia văzută sub unghiul unui pragmatism progresist, nici în legătură cu necesitatea unui patriotism modern şi generos, nici în legătură cu “modelul Europa” sau caracterizarea statului (în criză de identitate, de eficacitate şi de încredere), nici în legătură cu direcţiile de organizare a partidului sau cu nevoia de a găsi abordări specifice pentru diferite regiuni ale ţării sau grupuri etnice.

Poate că rememorarea acelui moment ar putea sugera pregătirea, în cadrul PSD, la Conferinţa Naţională din octombrie, a unei dezbateri care să conducă la elaborarea unui nou document ideologic, social-democrat, adaptat condiţiilor de astăzi.