Fără supărare: Încă nu muncim bine

Ne întrebam insistent, prin 2005-2006, cum ne va fi după 1 ianuarie 2007 în Uniunea Europeană. Am scris atunci mai multe comentarii în care arătam că, la această întrebare, răspunsul nu poate fi deloc fascinant.

Ne întrebam insistent, prin 2005-2006, cum ne va fi după 1 ianuarie 2007 în Uniunea Europeană. Am scris atunci mai multe comentarii în care arătam că, la această întrebare, răspunsul nu poate fi deloc fascinant. Căci un timp, doi sau trei ani, chiar dacă n-o să fie mai rău, cu siguranţă o să fie mai greu. Şi adăugam: cu adevărat mai bine vom trăi când vor munci mai bine. Sunt convins că mulţi dintre cititorii Jurnalului Naţional şi-au spus: “Asta-i o lozincă”. Sper că s-au convins că nu-i deloc o lozincă. E crudul adevăr.

Dar ce înseamnă a munci mai bine? Vest-europenii au o productivitate a muncii mult mai mare decât românii. Şi, în consecinţă, au şi câştiguri (din muncă) mai mari. Iată un indiciu – departe însă de a fi singurul – cu privire la ceea ce înseamnă a munci mai bine. Doar adăugând lângă productivitate o serie de criterii legate de avantajele competitive, începând cu calitatea bunurilor şi serviciilor produse, continuând cu informaţiile economice, cu tehnologiile, cu viteza de reacţie la cerinţele pieţelor şi încheind cu eficienţa, vom avea tabloul complet al principalelor criterii. Sunt cerinţe pe care deocamdată noi nu le îndeplinim. Aşadar, încă nu muncim bine.

Economia are nenumărate nevoi. Populaţia are nenumărate nevoi. Multe sunt urgente. Dar nu mai putem să judecăm totul obsedaţi de aceste nevoi şi de cheltuielile pe care le-ar antrena satisfacerea lor, însemnând fie deficit bugetar mai mare, fie deficit de cont curent mai mare sau amândouă laolaltă. Fiindcă n-am face altceva decât să cumpărăm iluzii. E timpul să pornim de la veniturile ce pot fi efectiv adunate, din resurse interne ori din finanţări externe. O astfel de schimbare de concepţie nu mai poate întârzia. Înainte de orice, integrarea europeană, proces ce urmează aderării, presupune să reuşim să facem faţă unor noi exigenţe calitative, unor noi constrângeri.

În Uniunea Europeană nu are cum să ne fie bine dacă vom continua să fim visători. Trebuie să învăţăm să muncim bine. Şi să deprindem cultul lucrului bine făcut.

Strategia noastră europeană va fi eficientă numai dacă ne va aduce o bunăstare pe care s-o simtă o parte cât mai mare a populaţiei; s-o simtă în piaţă, în magazine, în case şi nu doar în comunicate statistice. N-ar fi însă de ajuns ca preţurile să crească mai încet pentru a schimba standardul de viaţă. Nu vom avea bunăstarea dorită atât timp cât munca va fi rău organizată, iar calitatea multor produse româneşti va continua să fie îndoielnică. Şi cât timp vor fi cocoloşite companiile de stat care mai întind mâna la buget. Un lucru se înţelege greu sau nu se înţelege deloc: într-o livadă lovită de o secetă prelungită degeaba torni apă doar la rădăcinile câtorva pomi, în speranţa că vor rodi. Pământul va înghiţi toată apa, fără nici un efect benefic asupra pomilor protejaţi. Soluţia nu poate fi, în Uniunea Europeană, protejarea unor sectoare ale economiei, ci unirea eforturilor pentru zdrobirea inflaţiei, pentru intensificarea concurenţei, pentru pieţe libere integrate. Abia apoi va veni bunăstarea.

Mult timp, în anii tranziţiei, nu am reuşit să conturăm decât un sistem economic conjunctural. Un sistem cu economie de piaţă, desigur, dar cu rezultate firave, cu instituţii încă anemice şi, lucrul cel mai rău, dominat de monopoluri de stat şi încorsetat de restricţii administrative. Din 2000 însă, lucrările au luat o întorsătură. După căderea economică a venit creşterea. După inflaţie a venit dezinflaţie. După deprecierea reală a leului a urmat aprecierea lui, mai întâi reală, apoi şi nominală. Dar toate aceste binefaceri nu sunt încă pe deplin consolidate. Inflaţia îşi mai arată colţii. Cursul leu-euro mai dă semne de nervozitate. Chiar vineri a avut o cădere ceva mai drastică. Sunt însă întâmplări inevitabile. Creşterea economică merge însă mai departe, iar la orizont nu se anunţă vreme rea.

Marea problemă rămâne însă munca. Sau, mai exact, organizarea muncii. A sosit timpul să începem să gândim altfel. Să înţelegem importanţa lucrului bine făcut. Şi să fundamentăm în sfârşit un lanţ de avantaje competitive, fiindcă atâtea câte avem nu ne ajung.