G. Călinescu, o magistrală lecţie de construcţie

Cu cincizeci de ani în urmă, înainte de a se ivi zorii zilei de 12 martie 1965, G. Călinescu trecea Styxul! În aceeaşi dimineaţă, în revista”Contemporanul”, unde vreme de un deceniu a publicat, săptămânal, “Cronica optimistului”, îi apărea poezia “Pământul”, adevărat testament moral al marelui cărturar:”Ades, din tine bulgări luând în mână/Mă-ntreb ce eşti, ţărână./În tine-amestecaţi ca-ntr-un aluat/Zac Cicero,Socrat.//…/Tu n-ai luciri de vis, crepusculare/Adâncurile clare/Substanţă eşti din haosul chimeric/Un cheag de întuneric.// Dar ţii la sân o arşiţă ciudată, /Din care, deodată,/ Înfăptuieşti a speţelor Idee/Păuni şi orhidee.”  

 Îmi amintesc ca acum: în acea zi, la ora 10 urma să avem cursul de “Istoria literaturii universale” pe care ni-l preda Marea Doamnă a Literelor Româneşti care a fost şi va rămâne Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Doamna Profesor a intrat în Amfiteatrul “Ostrovski” al facultăţii de limbi slave, însoţită, ca de obicei, de asistentul său, Gelu Ionescu. Pe chip i se citea o răscolitoare durere. Ne-a privit câtva secunde în  tăcere şi apoi ne-a spus cu voce stinsă: “Azi dimineaţă, a murit George Călinescu! Vă rog să păstrăm un moment de reculegere în memoria sa. Dumnezeu să îl odihnească!”

Pe noi, tineri abia veniţi pe băncile facultăţii, ne-a uimit, mai ales, finalul laconicului său anunţ, fiindcă,  să  o recunoaştem, deşi se iviseră primele semne ale “dezgheţului” (ce-i drept, un “dezgheţ”limitat dar real şi benefic), invocarea unei rugi creştineşti nu era chiar un fapt oarecare. În plus, pentru cei câţiva care începusem a desluşi întâmplări mai mult sau mai puţin cunoscute din lumea literară - prilej cu care  aflasem şi despre reacţia nu prea amabilă a lui G. Călinescu la apariţia celor două monografii  pe care le scrisese Zoe Dumitrescu-Buşulenga, una despre Eminescu şi cealaltă despre Ion Creangă -, gestul căpăta semnificaţii umane cu totul aparte. Şi asta pentru că, aşa după cum mergea vorba prin târg, ”Divinul critic” i-ar fi spus autoarei ceva de genul “De ce ai mai scris despre ei, fiindcă eu am spus tot ce se putea spune?!”

Fireşte, acestea puteau fi doar simple vorbe care face ocolul cafenelelor literare, de la “Capşa” la “Nestor” şi retur, dar este bine ştiut că existau teme asupra cărora viziunea pe care o propunea Zoe Dumitrescu-Buşulenga se despărţea de abordările lui G.Călinescu, aşa după cum mai târziu am înţeles cât de multă dreptate avea autorul”Enigmei Otiliei” atunci când spunea:”Se  apropie de mine cei care fug de mine”.

Am amintit o asemenea întâmplare, avându-şi tâlcurile şi învăţăturile sale aparte,  pentru că, deşi peste puţină vreme se împlinesc cinci decenii de la moartea lui G Călinescu, nu prea am văzut semne că  lumea românească s-ar pregăti spre a-i cinsti memoria şi opera. Ba, să nu greşesc, mai deunăzi, un cineva (numele nu are nici-o importanţă, vă asigur) îl mai trecea şi el printre “colaboraţioniştii” regimului comunist, alături, fireşte, de Sadoveanu şi Arghezi. Oare doar atât să ne fi rămas nouă, celor de azi, din  toată truda lui G.Călinescu? Să se adeverească, şi de această dată, tragica premoniţie a Poetului Nepereche: “Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o,ci păcatele şi vina,/Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/Toate micile mizerii unui sufle chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”… 

Cu toate acestea, o întrebare rămâne şi ea ar putea fi formulată astfel: ce ne mai spune, azi, opera lui G.Călinescu? Întrebare care, la rândul său, se poate traduce şi printr-o parafrază la celebra formulă a lui Benedetto Croce (unul dintre magiştrii formaţiei sale) “Ce e viu şi ce e mort în lecţia lui G.Călinescu?” Sau, poate, ar fi mai nimerit să ne întrebăm, mai simplu şi mai direct: îl simţim, mai bine spus, îl mal simţim, noi, pe G. Călinescu, a ne fi contemporan?

 Răspunsul se cade aflat fie şi dacă ne gândim la freneticul cult a efemerului, la fuga după senzaţii tari, după zgomot şi furie, după imagini “horror” şi, într-un sens mai larg, la apetitul  pentru valoarea de consum, cu termen imediat de expirare, care ne-au cuprins pe mulţi dintre noi. Cât despre plăcerea lecturii (acest “viciu nepedepsit” cum o numea Valery Larbaud) ce mai vorbim? Când vezi pe cineva cu o carte în mână mai că îţi vine în minte ironic-amara întrebare a bătrânei dintr-o “Cronică a mizantropului”:”Tot mai citeşti, maică?” Dar,deopotrivă, şi răspunsul pe care G. Călinescu l-a dat peste ani:”Citesc, mereu citesc”.

 Ar fi, însă, nedrept dacă, pornind de la asemenea cazuri, am comite o generalizare pripită. Dimpotrivă, mai cu seamă acum, când, după un funest deceniu al haosului cinic dirijat şi al pervertirii ideii de Valorare, societatea românească îşi regăseşte, treptat, drumul spre normalitate şi spre creaţia trainică, lecţia lui G. Călinescu ne este, cred, necesară şi benefică. Ştiut fiind, în mod deosebit, faptul că idealul său a fost Clasicismul, înţeles ca un “mod de a crea esenţial şi durabil”, ceea ce presupune o despărţire categorică de improvizaţia sforăitoare, de voluntarism şi de paralizia spiritului critic.

 Mulţi îşi vor aminti, poate, de un text ce poate fi citit şi ca o pilduitoare profesiune de credinţă a lui G. Călinescu - “Sensul clasicismului”- unde se  află această sugestivă definire a condiţiei adevăratei literaturi, a operei de artă însăşi: “Orice literatură mare, clasică este o literatură de cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă reprezentarea raţională a vieţii, spre deosebire de reprezentarea empirică, documentară” .

 Acestei profunde, nedezminţite nevoi de cunoaştere,  de reprezentare raţională a vieţii, i-a dat răspuns şi monumentala “Istorie a literaturi române de la origini până în prezent”(1941) “În aceste timpuri de suferinţă naţională - scria G Călinescu în “Prefaţa” lucrării -, o astfel de carte nepărtinitoare trebuie să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură,care pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce şi pe teritoriul României Mari, una şi indivizibilă, slujind drept mai clară hartă a poporului român. Eminescu în Bucovina, Haşdeu în Basarabia, Bolintineanu în Macedonia, Slavici la graniţa de Vest,Coşbuc şi Rebreanu în preajma Năsăudului, Maiorescu şi Goga pe lângă Oltul ardelean, sunt eternii noştri păzitori ai solului veşnic.” Pentru a încheia: “Şi după toate, după o prea lungă desconsiderare de noi înşine, e timpul de a striga cu mândrie, împreună cu Miron Costin:

 <>”

 Din aceeaşi nevoie vitală de cunoaştere sub zodia raţiunii creatoare, G. Călinescu va da, prin arhitectul Ioanide, o nouă întruchipare a Meşterului Manole însuşi. Pentru ca, în poema “Mai tare decât bronzul”, din volumul “Lauda lucrurilor”, să se mărturisească:”Mai tare decât bronzul am ridicat cetate,/Mai naltă decât Babel cea din antichitate,/Furtuna care smulge chiar cedrii din pământ/Şi ploaia nu vor sparge acest aşezământ,/ Puhoaiele de ani îl vor lăsa curat/Şi va sclipi în veci ca muntele-Ararat./Nu voi pieri cu totul; prin tot ce-am scris şi-am cântat/Îmi va rămâne chipul într-un bazalt sculptat.”

 Deloc întâmplător, cred, este faptul că, scrise în vremuri tulburi, de grele încercări, pentru România şi pentru oamenii săi, atât “Istoria literaturii române” cât şi două romane  ale lui G. Călinescu (“Bietul Ioanide”şi “Scrinul negru”), vor fi supuse atacurilor unor fanatici pentru care dogma şi intoleranţa, indiferent de culoarea pe care le îmbrăcau, aveau supremaţia absolută asupra voioasei, liberei cugetări. Cum va fi suportat, în asemenea împrejurări, prigoana unor autorităţi intratabile, dar şi hărţuiala, ura şi invidia unora sau altora, despre toate acestea G. Călinescu a dat să se înţeleagă mai multe din corespondenţa pe care a purtat-o cu câţiva prieteni de suflet - Al. Rosetti, în mod deosebit. La fel de adevărat este şi faptul că nu pot fi negate unele concesii pe care G. Călinescu le-a făcut puterii în anii senectuţii sale, după ce, însă, va fi trecut pe sub furcile caudine ale unor Ion Vitner sau a alor proletkultişti.

Dar, mai presus de toate, nu poate nici fi negat şi nici subestimat rolul său de adevărat Magistru, de model care îndemnă să îl respecţi dar şi să încerci a-l depăşi, pentru atâtea generaţi de tineri, creditul moral acordat acestor de către Profesor celor ce vin fiindu-i o virtute nedezminţită: “Condiţia de a izbuti în artă e de a avea un suflet mereu tânăr şi de a te corecta singur cu o încredere nestrămutată”.      

 Acestea ar putea fi doar câteva trainice temeiuri pentru a-l considera pe G. Călinescu a ne fi contemporan. Contemporan prin sensul moral superior al operei, pe care el însuşi, l-a tălmăcit într-o formulare menită să rămână dincolo de timpuri şi de spaţii: “Un geniu este, de plânge sau de râde, un gânditor care lasă o dâră sonoră de foc pe traiectoria lui cosmică, dând o lecţie de construcţie umanităţii”.