Iubibili da, furabili ba?

Mă gândeam, zilele trecute, când afară era prea frig ca să îndrăznesc să cutreier, fie şi cu privirea, strada, oraşul, lumea, că, de la o vreme, am putea trece în DEX cel puţin câteva cuvinte noi. “Iubibil” e deja termen celebru, de asta s-au ocupat cei de la trupa Taxi, care printr-un cântec de succes au adus în vocabularul de fiecare zi un cuvânt pe care predecesorii noştri nu s-au gândit să-l compună şi care s-a dovedit a fi cel puţin la fel apreciat ca şi compoziţia muzicală. Şi atunci? Ce făcurăm? Deschiserăm uşa către culoarul cu termeni noi? Eventual terminaţi toţi în –bil? Periculoasă alegere! Să-l luăm şi să-l aducem aproape, în acest caz excepţional, şi pe... “furabil”. Ăsta chiar că ni se potriveşte. Nu ştiu cât suntem de iubibili, dar furabili suntem sigur.

Ne fură viaţa sau nu cele mai frumoase amintiri, cele mai preţioase clipe? De ce? Pentru că pur şi simplu trece pe lângă noi, fără să ne tragă de mânecă, fără să ne avertizeze prieteneşte că ar trebui, printre atâtea alte sublime activităţi, să ne amintim şi de amănuntul că... trăim.

Ne fură moartea pe cei mai dragi dintre cei apropiaţi, pe cei pe care îi credeam de neatins, de neînvins. Dacă nu suntem atenţi sau dacă ne permitem o clipire ceva mai leneşă, s-ar putea să descoperim, imediat după dezmeticire, că am rămas singuri sau, dacă nu chiar singuri, măcar puţini. Puţini, tot mai puţini. Şi mai laşi. Şi mai dezarmaţi.

Ne fură sau nu destinul şansa la fericire? Normal! Pentru că îi permitem să ne regizeze momentele, pentru că-l credem pe cuvânt când ne spune, cu o naivitate absolut insuportabilă, sau când ne dă de înţeles, cu ochii în pământ, că pentru noi e prea târziu, că pentru noi e prea devreme, că pentru noi e prea... la netimp.

Ne fură chiar şi oamenii de încredere. Cât de puţin sau cât de mult. De la o monedă pe care o pierzi pe stradă şi pe care nimeni nu se sinchiseşte să ţi-o dea înapoi, până la un card bancar ajuns pe mâini greşite, de la o pensie ridicată fraudulos de un “om de bază”, până la un pumn de colivă băgat într-o punguţă de plastic adusă de-acasă şi îndesat mai apoi în buzunar, cât mai adânc, la parastase, fix după trista şi veşnica pomenire.

Ne furăm noi înşine, din păcate, cea de-a doua şansă de a face mai bine lucrurile, de a cere iertare şi de a ierta, de a aştepta şi de a dărui, de a vorbi, de a iubi şi de a fi frumoşi. Iar lista ar putea continua, dacă ţinem neapărat să ne hrănim depresiile cu retrospective întunecate ale propriilor existenţe. Ce pretenţii să mai avem, în acest cumplit caz de laşitate şi egoism, de la alţii, de la ceilalţi? Ce să cerem vieţii, ce să cerem morţii, ce să cerem destinului, ce să cerem oamenilor de încredere?

E momentul să facem curat în DEX. Găsim noi o interjecţie ieşită din uz ca să facem loc, discret şi bineintenţionat, complexului termen pe care nu-l cântă nicio trupă, dar pe care îl simte pe propria piele aproape toată lumea. Furabil. Şi derivatele sale. Furabilitate. Furabilicios. Furabiliciune.