Măreaţa troglodire de la Dinamo

Dinamo a reuşit din nou, într-un stil absolut original, să-şi trateze suporterii cu putoare de fundul gropii. Dinamo nu a pierdut meciul cu Universitatea Cluj. Dinamo, în condiţii normale, n-avea cum să piardă în faţa Universităţii, pentru că Universitatea n-are nicicum aplombul confrun­tărilor de maturitate ale fotbalului. Am putea înălţa echipa clujeană până la calificativul modestiei doar în­găduitori fiind cu necoapta grădiniţă a primei divizii. Măreţia, adevărata măreţie, rămâne tot a dinamoviştilor. Fiindcă ei sunt cei care s-au com­plăcut în sosul unei troglodiri măreţe şi numai pe cocoaşa prostiei lor s-au înălţat clujenii până la victorie.

Damful de ecarisaj din Groapă generează trăiri eterice. Şi în astfel de plutiri se construiesc fel de fel de poveşti, poveşti numai bune să cosmetizeze o realitate care, altfel, dă de pământ cu demolatorii clubului din Ştefan cel Mare.

Prima dintre aceste poveşti ar fi aceea a blatului. Vezi, Doamne, Florian Walter, fost acţionar la Dinamo şi actual patron al Universităţii Cluj, ar fi pus de-o înţelegere pe sub masă cu foştii săi tovarăşi. Nu cheltuiesc cepe degerate pe cinstea şi onoarea respectivelor personaje. Nu risc în foc nici măcar vreo degerătură pentru a le gira corectitudinea. Zic însă cu toată convingerea că nu a fost vorba despre vreo regie. Fiindcă o re­­gie ar fi generat ceva, ar fi generat un oarece spectacol chiar în condi­ţiile unei distribuţii de Cântarea Ro­mâniei. Dar nici despre acel minim foarte minim nu putem vorbi. Meciu­lui de sâmbătă seară i-au lipsit chiar şi fazele reuşite din întâmplare. Din cele două reprize, care mi s-au părut lungi cât nişte zile de post, nici măcar câteva fotografii de afiş nu puteai alege. Prostia a fost atât de autentică şi atât de convin­gătoare, încât exclud ideea blatului, oricum mai puţin pe­nal decât fotbalul etalat de dina­mo­vişti.

Cea de-a doua istorie legată de meci are cel puţin doza de umor care te face să mai uiţi de decesul scroafei în coteţ. Glumeţii spun că diriginţii dinamovişti, finuţi ca nişte naşi, au vrut să repare ceva din despărţirea de Claudiu Niculescu, fost fotbalist, fost la Dinamo. Şi, pentru a-i îndulci acestuia surghiunul, i-ar fi cerut lui Andone să facă echipa preş în faţa posibilităţii lui Claudiu de a mai marca şi el două goluri într-un meci, aşa cum o făcea când avea legiti-maţie valabilă. Dincolo de lacrimile pişate teatral şi batistuţele sincerei purităţi fluturate de centuriste, po­vestea are umor. Un umor care pe alo­­curi mai şi doare. Dar povestea tot poveste rămâne, după cum şi reali­tatea tot realitate rămâne. Rămâne să ne culce şi să ne trezească în acelaşi aşternut al nesimţirii fudule. Altfel, nu înţeleg de ce Andone termină me­reu me­ciurile cu echipa cu care ar trebui să le înceapă. Am impresia el repetă povestea ţăranului care şi-a dus gloaba la târg pentru a o face de râs şi nu pentru a o vinde de-ade­vă­ratelea. Pentru că, altfel, nu poţi re­nunţa la fotbalişti activi pentru a păs­tra în teren nişte mameluci, cum ar fi şi purtătorul banderolei de căpi­tan.

E timpul să sune cineva trezirea la Dinamo. Dacă susţinătoarele de efort creează somnolenţă, băgaţi ceva gimnastică de înviorare. Nu este ea de feişăn. Dar este mai eficientă şi chiar mai ieftină.