Nu se mai poartă libertatea

Prudent:
Nu voi comenta sentinţa sau dosarul lui Dan Voiculescu. În calitate de ce aş putea face eu asta, din moment ce, oricum, orice comentariu pe care aş îndrăzni să îl dau tiparului s-ar supune imediat unor judecăţi drastice din partea diferitelor tabere care s-au format deja în jurul acestui subiect? Dar cred că am voie, indiferent de vârstă sau de condiţie socială, să cred în libertate şi să observ cum, de la o vreme, lumea începe să se mute dincolo de gratii. Politica se face, cu tot mai mare insistenţă, în celulă, strategiile sportive se gândesc la sala de mese a penitenciarulului şi acum, iată, se încearcă şi mutarea transmisiunilor în direct ale unor anumite televiziuni tot între zidurile fără ferestre care pedepsesc delictele cele mai grave ale zilelor noastre. Pe cei care se revoltă îi consideră slugi. Pe cei care se abţin îi numesc laşi. Pe cei care aprobă îi cred băsişti. Calea de mijloc s-a dizolvat de multă vreme. Rămân extremele, toate la fel de poluate şi de periculoase, toate la fel de pline de venin şi de arşiţă, toate la fel mincinoase şi de superficiale.

Echilibrat:
Justiţia să-şi facă datoria. Aşa spun cei care se cred echilibraţi, în zilele acestea în care toate discuţiile la cafea se ţes în jurul subiectului principal: a fi sau a nu fi puşcăriaş. Cam mari pedepse, şoptim fără îndrăzneală, că doar nu vrem să ne punem rău cu nimeni sau să creadă interlocutorul – despre care ştim multe, nu şi culoarea politică pe care o simpatizează – că suntem de partea cui nu trebuie. Încă o gură de cafea, încă un suspin, încă o privire aruncată spre ceasul de la mâna stângă. Pe mulţi îi interesează, încă, buletinele de ştiri. Mai ales dacă au breaking news de la tribunal. Se cere nota de plată. Se termină mica bârfă. Concluzia? Aceeaşi. În fond, asta e. Justiţia să-şi facă datoria.

Riscant:
Mă uitam la doctorul Mencinicopschi. Mergând să se predea. Mi-a fost milă. Şi m-am gândit că trăiesc în lumea proceselor politice. Recunosc. Mă uitam la Antena 3 şi îmi aminteam de lupta tatei pentru libertatea presei. Pentru libertatea oamenilor de a ţine deschis un post de televiziune. Pentru combaterea interdicţiilor care vizează, înainte de toate, dreptul de a-ţi spune răspicat părerea despre oricine, oricând. Nu ştiu dacă vor îndrăzni să atace trustul Intact. Adică să facă rău până la capăt televiziunilor şi chiar acestui ziar în care semnez cu plăcere în fiecare zi de luni. Pe mulţi dintre cei care se zbat zilele acestea, în direct, nu-i cunosc. Pe unii nici măcar nu-i simpatizez. Dar redacţia Jurnalul Naţional e şi redacţia mea. N-am avut birou niciodată acolo, dar mi l-am dorit. Şi îi ştiu bine pe ziariştii încăpăţânaţi care se zbat să scoată fiecare ediţie şi să o dăruiască acelora care încă iubesc presa scrisă. Eu tot mai cred în libertate. Păcat, însă, că fac parte dintr-o minoritate. Încă o minoritate. Păcat că ecoul de celulă se aude tot mai des, indiferent de conţinutul dosarelor care se aruncă la arhivă şi pe care ăi cu drepturi le consideră… soluţionate. În România lucrurile „evoluează” şi moda se schimbă. Constatăm, aşadar: pe-aici nu mai bat clopote, zăngăne cătuşe.