Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Hai să spunem lucrurilor pe nume: învăţatul e un dar biologic, ca şi cântatul. Nu-i pentru toţi. Eu m-am născut cu talent la învăţat. E singurul talent în care cred. Nu-i o problemă de modestie să declari asta. Învăţ în continuare şi nu neapărat în meserie.
O seamă de cărţi le cumpăr în secret. Ca să nu fiu întrebat la ce-mi mai trebuie, bunăoară, un volum despre marea teoremă a lui Fermat sau despre expansiunea universului. Nu înseamnă că sunt atât de deştept încât să le birui, să duc aceste cărţi până la capăt. Cu ceva însă tot mă aleg. Uneori, începutul unui lucru e mai important decât terminatul. Îţi întreţine plăcerea învăţatului
Că e vorba de o plăcere, nu de un coşmar, n-am nici o îndoială. Poate că nici nu e bine să-i spunem învăţatului talent, ci plăcere.
Aveam un văr tractorist pe care, într-o vacanţă petrecută la el, la ţară, am vrut să-l provoc să joace şah. El accepta să se aşeze la masa de şah cu mine, dar să nu-i fi spus că trebuie să înveţe şi câteva reguli, că imediat începea să bocească. Mi-a trebuit ceva timp, până să-mi dau seama ce cuvânt îl făcea să plângă ca prostul, miorlăind şi trăgându-şi mucii pe nas ca un copil. La treizeci de ani, tractoristul Manole, altfel un mârlan cu femeile şi un neam prost taxat ca atare şi de prietenii săi, mecanicii şi tractoriştii de la SMT – nici ei nişte persoane bine crescute – făcea crize când auzea de învăţat. Cuvântul îi stârnea probabil amintiri cumplite din şcoala elementară, îi amintea de dascălii care se chinuiseră să-i bage în cap tabla înmulţirii zicându-i "Când o s-o ştii, să vezi că o să-ţi placă!"
Vărul Manole muta piesele pe tabla de şah exact ca şi mine. Duceam eu o tură la C7, ducea şi el una tot acolo. După care azvârlea tura mea în fundul grădinii şi urla "Te-am bătut! Te-am bătut!" La început am crezut că e doar tembel, dar când am auzit cum se laudă la unii şi la alţii prin sat că mă bate tot timpul, i-am zis: Aşa nu mai merge, trebuie să înveţi regulile! S-a uitat fix în ochii mei, lacrimile îi şiroiau bogat, bărbia îi tremura şi din gură şi ieşea un "nu, nu..." scrâşnit şi duşmănos. Nu-ţi mai bate joc de bietul Manole, mi-a zis mătuşa-mea. La vârsta lui, ce să mai înveţe?! Gata, s-a terminat. Trăieşte şi el, mănâncă, bea, doarme, munceşte, o să facă şi copii, ce mai vrei de la el?
Curând tot satul a aflat ce rău mă purtam eu cu Manole, cum îl sileam să înveţe. Da’ ce i-a făcut săracu’ Manole, de se leagă de el?, se minunau babele. Şi nici gospodarii nu erau mai îngăduitori: Ia să lase flăcăul în pace, să nu-i mai sucească minţile. La treizeci de ani, de învăţat îi mai arde lui? Abia îşi câştigă pâinea şi obraznicul ăla de verişor vrea să-l înnebunească de cap!
Nici ai mei nu erau mai îngăduitori.
Te-am primit creştineşte, te-am omenit, te-am lăsat să joci şi şah şi, drept mulţumire, ne omori băiatul.
Ai mei aveau dreptate. L-am lăsat pe Manole să-mi arunce în continuare turele, pionii şi regina în fundul curţii şi a trăit fericit până la optzeci de ani, pe când mie, la ce mi-a folosit învăţătura, dacă trebuie să-mi mulg creierii zilnic şi să scot din ei un articol sau o povestire? La nimic. Învăţ, învăţ şi încă nu sunt perfect.
