Secvenţe berlineze

Colind nestingherit prin Bundestag, între zecile  de curioşi. Împletire de nou şi vechi, modernism pitulat după pereţii bătrânului palat, rămas spre aducere aminte. Iar memoria lucrează, nu stă deloc. Bunăoară, pe treptele de la intrare îi văd parcă pe proaspeţii parlamentari Hitler, Goebbels şi Göring păşind ţanţoşi în uniformele lor împieliţate. Ducă-se pe pustii, cu măcelurile lor cu tot ! La subsol, pe o bucată din infamul zid berlinez păstrat intact, mă înfior iarăşi. Tencuiala e mâzgălită cu litere chirilice, ocupantul sovietic pare să nu fi plecat încă. Îi simt duhoarea de vodcă şi sudoarea râncedă, vorba abrazivă. Nu demult, kaghebistul Putin se juca pe aici de-a spionul, cu droaia lui de agenţi acoperiţi. Vremurile se schimbă, ca şi spionii, nu şi năravurile, ochi pentru ochi şi ureche pentru ureche, fiecare monitorizează pe fiecare... S-au sofisticat  doar mijloacele tehnice de înregistrare şi interceptare, în rest proslăvim... corectitudunea politică. Alung stafiile demagogiei planetare şi mă zgâiesc la măruntaiele uriaşului  fără de care Europa ar  arăta altfel. Nimic nu scapă curiozităţii vizitatorului, totul este la vedere. Sticlă şi ciment nesclivisit, nevăruit. Transparenţă şi austeritate, aşa au gândit nemţii  construcţia destinată aleşilor neamului, trimişi să le legifereze prezentul şi viitorul. Birourile sunt cam cât o garsonieră din Berceni, iar mobilierul ca la un “serele” din Videle. Germanul detestă luxul, risipirea în extravaganţe. Păi, din “hala”  lui Zgonea ăia şi-ar fi făcut sală de şedinţă. Altminteri, sala lor aduce cu  un acvariu, cel puţin aceasta este senzaţia, oriunde te-ai aşeza e cu neputinţă să te fofilezi. Camerele de filmat şi aparatele de fotografiat te urmăresc neîncetat şi bicisnic. Chiar şi din vârful cupolei, cum s-a şi întâmplat de altfel, de aceea s-a apelat  la soluţia jaluzelelor de protecţie. Să nu cumva să plece în redacţiile ziarelor secretele furişate pe foile legislatorilor. De un tavan atârnă patru caiace, unul în culorile Uniunii Europene, celelalte în  nuanţele drapelului german. Ambarcaţiunile sunt  în nemişcare,  deşi sesizez că ultimele o trag înainte pe cea dintâi... Hălăduiesc prin măţăraia de tuneluri  şi camere ale  clădirii  cu pricina, laolaltă cu cârdurile de excursionişti, ca şi cum m-aş plimba printr-un muzeu. Transparenţă, austeritate şi accesibilitate...ce departe este Casa Poporului !

 Apropo, am impresia că Germania se simte oarecum încurcată de rolul acesta de lider al Europei Comunitare. O stânjeneşte  trecutul nazisto-expansionist şi are serioase ezitări când se pune în  discuţie problema intervenţiei în afara propriilor graniţe. Tradiţia  o dezavantajează vizibil, iar nouă, ăstora de dincolo de Rin, ne provoacă îndreptăţite frisoane. Mă înşel oare ?

La subsol, încăperea de reculegere. Concepută  să cuprindă toate confesiunile religioase. Tablourile sunt aluzive, reiau în manieră originală şi neutră mitul primordial al răstignirii lui Cristos. Un mit  despuiat de personajul principal însă. Artistul a păstrat numai cuiele ce l-au ţintuit pe fiul lui Dumnezeu. Puzderie de cuie, cu măciulii rotunde, transfigurând crucea izbăvitoare. Tremurândă şi umană. Culoarea metalului frust, fără pic de sânge pe pânza străpunsă. În definitiv, lumea evită reconstituirile fidele, s-a dezobişnuit cu adevărul, i-ar strica universul  contrafăcut de ideologii. Pe de altă parte, convieţuirea cu adevărul este tare obositoare, înseamnă o permanentă  tortură.

De pe acoperişul Bundestagului priveliştea îţi taie respiraţia. Oraşul întreg  se întinde domol şi blând, asemenea unui motan  gigantic. Parcuri şi grădini nemărginite, de-un verde viril, şi steaguri cocoţate pe ambasadele străine. Nicăieri nu există o astfel de concentrare de legaţii şi oficine, loc de întâlnire pentru serviciile secrete de pretutindeni. Ce vreţi ?, câştigătorii ultimului răzbel mondial şi-au luat şi dreptul de a dirija şi controla exclusiv Berlinul.

Pe  un canal lunecă vapoare de agrement. Pasagerii stau pe şezlonguri şi se bronzează  în soarele generos. O barcă spintecă apa, sprintenă şi agilă, netemătoare. Lasă în  urmă dâre înspumate şi dispare în depărtarea lin-albastră.
Devin melancolic, culmea !, în capitala disciplinei şi rigorii prusace. Din străfundurile mele orientale năvălesc metafore, şi lirismul mă acaparează brusc. Nu că bărbatul este barca, stabilitatea, iar femeia vâsla, direcţia ? Femeia ne duce când încolo, când încoace, pe unde i se năzare, ea ne poartă prin viaţă, umplându-ne inima de fericire ori de suferinţă.

 “Legislaţia germană prevede o sancţiune pentru traseismul politic ?” îl întreb pe Gunther Krichbaum, şeful uneia dintre comisiile Bundestagului. “Nu este nevoie, fiindcă niciunui parlamentar de la noi nu i-ar trece prin cap să dezerteze dintr-un partid  în altul, alegătorii l-ar dezavua irevocabil”, îmi răspunde înaltul oficial. “Dar mita electorală există ?” încerc eu să-l prind cu ceva, cu o pelerină măcar, ca pe meleagurile dâmboviţene.  “În campaniile electorale se oferă pixuri, brelocuri cu sigla partidului, nu altceva”, mă lămureşte omul care nu concepe Europa în afara Uniunii de State.

Aflu că premierul Ponta a lăsat o impresie excelentă la întâlnirea cu omologul  său, cancelarul  Angela Merkel. Vestea mi-a zgândărit  orgoliul naţional, şubrezit serios în anii de dinapoi. Altminteri, ori de câte ori un ştab român este primit în marile  saloane ale lumii politice, mă întreb la ce s-a mai renunţat din tezaurul României ca să primească respectivele onoruri. Fiindcă totul are un preţ, iar istoria noastră este un şir nesfârşit de renunţări. La graniţe, la teritorii, la datorii, la independenţă şi suveranitate....

În zona veche a Berlinului, cândva administrată de comunişti, “Berăria lui Gheorghe”  (asta-i traducerea în română !) este plină. Coboară seara,  şi lumina cade cu zgârcenie peste copacii singuratici. Un nor gri s-a oprit deasupra şi-şi scutură burduful rău prevestitor. Plouă cu soare, cu stropi grăbiţi şi  calzi. Pe o băncuţă, la o masă, un bărbat şi o femeie, picturali,  imposibil să le uiţi irisurile dilatate de atracţie reciprocă. Discută în şoaptă, fixându-se neîncetat şi fierbinte.  Se ţin de mână, iar ea îi mângâie  ba fruntea, ba obrazul şi buzele... Cei doi se iubesc, este neîndoielnic, se privesc într-un fel anume,  au gesturi pe care numai dragostea le scoate la iveală. La  urma urmei, iubirea e un şir de tandre tabieturi, de n-o fi tabietul însuşi ! În juru-le, cupluri amorţite de indiferenţă, veştejite de renunţări felurite şi ocolite de pasiune. O întindere stătută, tulburată de o  iolă strălucitoare şi neastâmpărată. Aşa arată secvenţa aceasta de amurg berlinez.

Poarta Brandenburg-ului nu are nimic grandios, mi-o închipuiam măreaţă, în stare să-ţi astupe răsuflarea. Unele lucruri, ca şi oamenii speciali, se transformă în simboluri  şi de aici  nesuprapunerea lor  cu realitatea nelegendată. Înghesuită  de blocuri comune, celebra poartă e mai degrabă un altar, la care esticii s-au închinat vreo juma de secol, visând să  fie  liberi. Visul li s-a împlinit, dar altarul  s-a micşorat într-atât încât Poarta şi-a pierdut aura de graniţă între Rai şi Iad, dacă e să-i luăm în serios pe propagandiştii maniheismului politic. Cât despre români, ei dau o conotaţie  negativă porţii, i-au învăţat otomanii, austro-ungarii şi sovieticii, nu altcineva.

Părăsesc Berlinul cu un amestec nedesluşit de stări şi simţiri. Cunoscându-l mai îndeaproape, l-am găsit  prietenos şi pitoresc. Îmi păruse, la sosire, anost şi rece, un oraş din care îţi doreşti  să pleci  imediat. M-am înşelat. Aş fi vrut să-l cutreier pe de-a-ntregul, să-i  descopăr fiecare colţişor şi ungher, tainele toate. I-am promis că o să revin, ştiind că pe aeroport îi voi reîntâlni pe Oana şi Gunther, prieteni minunaţi şi grijulii.