Semnificatiile revolutiei romane (V)

Natura Revolutiei romane, inclusiv recurgerea la violenta si masacre, se explica prin caracterul impenitent stalinist al dictaturii comuniste. Acum cinci ani, mai precis spus in numarul din 21-27 decembrie 1999 al revistei "22", publicam un articol intitulat "Revolutia romana dupa zece ani". Incercam atunci sa captez dimensiunile specifice ale Revolutiei, similitudinile, dar si distinctiile in raport cu celelalte miscari care au dus la finalul comunismului in Europa de Est si Centrala. Reiau aici, reconsiderate fireste in lumina anilor care s-au scurs, unele din tezele din acel eseu.

Sa spun de la bun inceput ca, prin radicalismul sau, prin energiile dezlantuite si prin sansa renasterii partidelor politice, a economiei de piata, a presei libere si a societatii civile, Revolutia a fost o bresa istorica incontestabila. Asemeni celorlalte revolutii din 1989, a fost un fenomen social total, o explozie de spontaneitate democratica, o afirmare a libertatii in lupta impotriva despotismului ideocratic. Statul politist, bazat pe miturile unui marxism-leninism senil, nu mai avea capacitati de regenerare. Revolutiile din 1989 au fost miscari de protest fata de ideologia colectivist-etatista. Spre deosebire de revolutiile clasice (de la cea franceza la cea bolsevica), nu au existat comandamente, state majore, proiecte utopice. Idealurile disidentei tineau de resurectia spiritului civic, deci de transformarea subiectilor dictaturilor leniniste in cetateni ai unor democratii normale. Revolutiile din 1989 au repudiat orice doctrina salvationista.

Ideile revolutionarilor din 1989 tineau de ceea ce Adam Michnik a definit drept noul evolutionism. Era vorba de strategia reconstructiei enclavelor de activism civic in interiorul statului post-totalitar (a se vedea versiunea romaneasca a "Scrisorilor din inchisoare", editata si tradusa de Adriana Babeti si Mircea Mihaies, Editura Polirom, 1997). In Romania insa, tocmai pentru ca nu a existat un curent reformator in PCR, noul evolutionism nu a putut prinde fiinta ca o strategie viabila. Abia dupa 1990, cu multe eforturi si nu putine frustrari, s-a putut merge pe aceasta cale. Simplu spus, abia dupa caderea regimului Ceausescu, Romania a intrat in faza posttotalitara cunoscuta de alte state din zona inca din anii ’60.

Dupa autodesemnarea FSN drept nou centru al puterii, ca urmare a haosului bine controlat din clipele agoniei terminale a dictaturii, se configureaza noua polarizare. Pe de o parte, asistam la regruparea nomenclaturii, in special a acelor esaloane derutate si chiar alarmate de excesele dictatoriale, in alianta cu varfurile armatei si ale unora din serviciile secrete. Pe de alta parte, apar partidele politice, inclusiv cele istorice, precum si asociatiile independente de lupta pentru democratie si pluralism. Conflictul dintre aceste doua directii continua sa se intensifice, mai ales dupa publicarea Proclamatiei de la Timisoara si manifestatiile fortelor care contesta decizia FSN de a se transforma in partid si de a utiliza mecanismele guvernamentale pentru atingerea propriilor obiective electorale. Cum putem explica setea de revansa a nomenclaturii din Romania, mult mai acuta decat in alte state postcomuniste? Nu era vorba de un proiect ideologic bine structurat, ci de o reactie panicata de demonizare a oricaror stradanii de intemeiere a unui sistem bazat pe respectul pentru statul de drept. Agresarea continua a focarelor politice autonome, ponegrirea fostilor disidenti, limitarea accesului liderilor taranisti si ai societatii civile la televiziune faceau parte din tehnicile favorite ale noilor potentati. Ulterior, dupa disparitia URSS si ca urmare a tendintei globale spre democratizare, FSN si urmasii sai isi vor modifica partial pozitiile si vor accepta compromisuri de negandit pentru ei in 1990.

Raspunsul la intrebarea de mai sus legata de indarjirea nomenclaturii este legat de persistenta mentalitatilor leninist-autoritare la esaloanele de varf si medii ale birocratiei. Trebuie tinut cont si de faptul ca, mai apasat decat in alte state ale fostului bloc sovietic, regimul Ceausescu a cultivat o combinatie de "sultanism" (concept weberian dezvoltat de Juan Linz si Alfred Stepan) cu metodele represiv-teroriste ale stalinismului radical (minus universul concentrationar traditional). Faptul ca un fost tortionar precum Nicolae Plesita, unul din stalpii Securitatii ceausiste, continua sa-si insulte fostele victime - ma refer la afirmatiile despre Paul Goma si actiunea sa din 1977 - spune mult despre mentalitatile celor care au facut posibil experimentul totalitar. Nomenclatura national-securista nu a rostit pana astazi un cuvant de regret pentru crimele comise de-a lungul a peste patru decenii. Or, este limpede pentru oricine a studiat problemele justitiei politice in societatile de tranzitie, reconcilierea nu este realizabila fara cainta sincera. Pentru Plesita si asociatii sai, Revolutia din decembrie nu a fost altceva decat rezultatul unui complot al celor pe care ii detestau si pe care i-au supus la atatea suplicii (pe care i-au "brichisit", spre a cita imundul termen al respectivului personaj).