Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă ar fi să ne luăm după filmele făcute la Hollywood, asigurările de viaţă sunt un univers de care mai bine te fereşti. Pentru că ne sunt prezentate ca o lume populată fie de inşi cenuşii, prost îmbrăcaţi şi plicticoşi, care vor cu tot dinadinsul să-ţi vândă nişte hârtii fără sens, fie de rechini financiari, gata să profite de naivitatea oamenilor cumsecade. Nici nu este de mirare că lucrurile stau aşa, câtă vreme citadela filmului comercial american are în fişa postului promovarea consumului nelimitat pe datorie, nu prudenţa, economisirea şi gândirea pe termen lung. Valori nespectaculoase.
Criza ne-a obligat să ne amintim adevăruri elementare: că cele mai rele lucruri nu li se întâmplă doar altora şi că viaţa e plină de imprevizibil. Din păcate, după cum spunea André Gide, „Tot ce trebuie să ştim a fost spus deja, dar cum nimeni nu ascultă, trebuie să ne întoarcem mereu şi să o luăm de la capăt”.
Asigurările de viaţă nu se încheie, în esenţă, pentru dobândă, randament şi profit (deşi pot aduce şi asta). Ci pentru a oferi indivizilor şi familiilor un scut financiar care să protejeze de neprevăzut: deces, boală, accident, şomaj. Cea mai simplă, dar şi cea mai importantă formă de asigurare de viaţă e cea care garantează plata unei sume fixe, stabilite de la bun început prin contract, în aceste situaţii. De asemenea, cele mai multe poliţe garantează plata unei anumite sume la finalul contractului chiar şi fără materializarea riscurilor asigurate. „Dai nişte bani şi nu primeşti nimic în schimb”, ar spune unii. Fals. Dai periodic nişte bani pentru a primi, în cele mai grele momente ale existenţei, când nevoia te apasă cel mai rău, o sumă mult mai mare decât toate ratele plătite pe poliţă la un loc.
E bine să ne amintim şi că roata a fost inventată demult. Prima formă de asigurare de viaţă a apărut în Roma antică, în jurul anului 100 I.C., când generalul Calus Marius a pus la punct un „fond de înmormântare” pentru trupele sale. Fiecare soldat plătea periodic din soldă o sumă în acel fond, iar banii erau utilizaţi atât pentru înmormântarea celor căzuţi la datorie, cât şi pentru ajutorarea familiilor acestora. Unul dintre fondatorii asigurărilor de viaţă moderne este savantul britanic Edmond Halley, „naşul” cometei cu acelaşi nume, care în jurul anului 1700 a pus la punct primele tabele statistice de mortalitate, pe baza cărora se calculează primele de asigurare şi se evaluează potenţialele despăgubiri de achitat.
Unii economişti spun că economisirea este soluţia ieşirii din criza actuală. Alţii, care şi-l iau drept model pe Keynes, susţin că, dimpotrivă, stimularea consumului este cheia. Istoric vorbind, extrem de puţine companii de asigurări de viaţă au dat vreodată faliment, chiar şi în perioade de recesiune, tocmai pentru că au investit extrem de prudent şi de conservator banii clienţilor. Deloc întâmplător, National Mutual Life Insurance Company, condusă de Keynes pe principii speculative, a fost pe buza falimentului în timpul Marii Depresii din anii ’30. Pentru că a promis clienţilor beneficii spectaculoase, pe care nu le-a putut susţine.
