Supăraţi pe ţară

· Când eşti foarte supărat pe România, e bine să ştii că şi România are o mulţime de motive să fie supărată pe tine. România are mai multe motive să fie supărată pe cei foarte supăraţi pe ţară. Unul dintre aceste motive e chiar supărarea manifestată ca un drept şi formulată ca o mârlănie. Nici o supărare individuală, oricât de îndreptăţită ar fi sau ar părea ea, nu e într-atât de îndreptăţită, încât să-ţi culpabilizezi tot timpul patria. România e ceea ce vedem toţi că e, datorită înmulţirii stihinice a supăraţilor pe ţară. Supărarea pe sat e soluţia nerodului şi a nevolnicului. La ghişeul unui serviciu fiscal, o ţaţă de oraş, boccie, dar îmbrăcată cu haine şi zorzoane de frumoasă, reclamă o diferenţă de câţiva lei, zicând: Asta-i România noastră, îşi bate joc de om! Tare supărat pe propria-ţi viaţă trebuie să fii ca să dai vina, pentru numai câţiva lei, pe o istorie şi o omenire. Nici nu mai e vorba despre o supărare, ci despre o infirmitate.


· În biblioteca unui istoric, îmi atrage atenţia o carte de artă privitoare la ceramica egipteană de acum patru milenii. Profesorul îmi spune că a cumpărat-o din Anglia, că a plătit pe ea 30 de lire, dar că nu a deschis-o niciodată. Tot ce e înăuntru, spune el, e insuportabil de frumos. Nu sunt pregătit pentru atâta frumuseţe, însă îmi face bine s-o ştiu la îndemână. E prea târziu ca să mai pot îndura concentrarea de spiritualitate din paginile ei. Dar sunt iertat, cred, pentru că am mai cumpărat-o de câteva ori ca s-o dăruiesc unor oameni pe care-i socotesc deasupra mea. Îmi pot povesti viaţa şi cariera şi aşa, scoţând din bibliotecă acele cărţi pe care n-o să ajung niciodată să le deschid, pe care le tot amân, ca un îndrăgostit fără speranţă.


· În Casa Scânteii se intră  şi se iese printr-o mulţime de uşi. Pe toate uşile intră şi ies femei din redacţii, din legătorii şi tipografii, din feluritele servicii ale edificiului. După ce le spun "Săru' mâna!" la două domnişoare arătoase, mă surprind făcându-mă că nu le observ, deşi coboară din acelaşi lift, pe două muncitoare, nu neapărat urâte, însă cu însemnele muncii şi a salariilor de mizerie pe care le primesc. Oportunismul masculin e deasupra moralităţii şi aşa va fi veşnic. Există însă şi o motivaţie igienică în acest oportunism: mâna femeii muncitoare nu mai e de mult o invitaţie la sărut.


· Ziarişti români au primit la plecare, pe aeroportul din capitala Coreii de Nord, operele lui Kim Ir Sen. Le-au abandonat de îndată ce au sosit pe aeroportul din Beijing. La plecarea din China, au primit operele lui Mao Tze Dun, pe care, fireşte, le-au abandonat pe aeroportul din Moscova. La plecarea din Moscova, colegii ruşi le-au dăruit operele lui Lenin, dar le-au depus în bagaje şi coletele sosite între timp din China, cu operele lui Kim Ir Sen, precum şi coletul chinezesc "uitat" de ei pe aeroport la sosirea la Moscova. Deşi au abandonat toate pachetele pe aeroportul din Bucureşti, acestea le-au sosit ulterior acasă, deoarece aveau nume şi adrese. E parabola trecutului, care te prinde întotdeauna din urmă.