Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
JURNAL DE CINEFIL
Pasionaţii de muzică l-au avut mai întâi pe Bărbierul din Sevilla,
Figaro. Mult mai târziu a apărut şi Sweeney Todd, tot bărbier, tot cu
cunoştinţe muzicale, numai că britanic şi criminal în serie. Până acum
ceva vreme Sweeney ăsta a stat pe Broadway în muzicaluri mai ales
pentru turişti, dar şi în filme de televiziune.
JURNAL DE CINEFIL
Pasionaţii de muzică l-au avut mai întâi pe Bărbierul din Sevilla, Figaro. Mult mai târziu a apărut şi Sweeney Todd, tot bărbier, tot cu cunoştinţe muzicale, numai că britanic şi criminal în serie. Până acum ceva vreme Sweeney ăsta a stat pe Broadway în muzicaluri mai ales pentru turişti, dar şi în filme de televiziune. Tim Burton s-a gândit să-l aducă pe marele ecran şi să-i dea o importanţă pe care, eu una, nu cred că o merită. I-a luat pe Johnny Depp şi Helena Bonham Carter (primul – actorul lui fetiş, cea de-a doua – nevasta din dotare), a adus un operator minunat, care a dat nou sens culorilor desaturate (Dariusz Wolski), a făcut decoruri spectaculoase şi a sperat să aibă succes.
Filmul vine într-un context în care muzicalurile sunt la modă în cinematografe; Moulin Rouge, Chicago, Dreamgirls au ajuns la Oscar, au luat premii peste premii şi a făcut bani frumoşi din vânzările de bilete. Aşa că pare logic de ce a vrut Tim Burton să regizeze şi o variantă pentru marele ecran a acestei povestioare sângeroase. Ce nu se înţelege e însă tocmai povestea, mai ales dacă n-ai auzit niciodată de libretul muzicalului devenit celebru încă din 1979, tot aşa cum nu se înţelege, şi nici nu se justifică de ce cântă oamenii ăia nonstop când nici nu ştiu să cânte. Sigur că e un muzical, dar pare ca o operetă făcută cu amatori, însă în haine de designer. Iar nominalizările la Oscar pentru scenografie şi costume arată tocmai că filmul nu (a)duce mai mult de atât.
Nu ştiu dacă românii au cultura muzicalului atât de bine dezvoltată ca să poată gusta acest gen de filme. În Anglia sau în America există foarte multe muzicaluri şi se pare că Sweeney Todd e chiar amuzant pe Broadway. Dar dacă n-ai văzut niciodată un muzical
şi nici nu ştii care-i treaba cu bărbierul ăsta care ajunge criminal pentru că vrea să se răzbune pe cel care i-a răpit soţia, filmul lui Burton e subţirel. De fapt, asta e problema la spectacolele de genul acesta, chiar şi când sunt transpuse pe ecrane (mari ori mici), dacă nu ai resursele muzicale prin care să transmiţi emoţiile, cum textul e redus la maximum, povestea ajunge doar un rezumat al unei întâmplări, o compunere şcolară.
Dar dacă tot ajungeţi la film (ştiu, Johnny Depp e un punct de atracţie maxim), fiţi atenţi la genericul de început. Cred că e unul dintre cele mai bune din producţia ultimilor ani. E o mică bijuterie, de-a dreptul o pictură animată. Apoi mai distraţi-vă cu faptul că actorii n-au putut să facă playback şi au trebuit să cânte cu fiecare dublă trasă. Explicaţia? Cum ei nu ştiau foarte bine să cânte, nu-şi puteau face sincroanele bazându-se pe tehnica muzicală, iar mişcatul buzelor pentru playback nu putea fi sincronizat perfect peste muzică, aşa că au cântat la fiecare filmare. Cum au ştiut ei, desigur.
Altfel trebuie să ştiţi că Tim Burton are o lume specială în căpşor şi sufleţel şi, dacă vi se face dor de ceea ce ştie el mai bine să facă, căutaţi să vedeţi Corpse Bride. E mult mai eficient decât să daţi banii să vedeţi muzicalul ăsta.
Pasionaţii de muzică l-au avut mai întâi pe Bărbierul din Sevilla, Figaro. Mult mai târziu a apărut şi Sweeney Todd, tot bărbier, tot cu cunoştinţe muzicale, numai că britanic şi criminal în serie. Până acum ceva vreme Sweeney ăsta a stat pe Broadway în muzicaluri mai ales pentru turişti, dar şi în filme de televiziune. Tim Burton s-a gândit să-l aducă pe marele ecran şi să-i dea o importanţă pe care, eu una, nu cred că o merită. I-a luat pe Johnny Depp şi Helena Bonham Carter (primul – actorul lui fetiş, cea de-a doua – nevasta din dotare), a adus un operator minunat, care a dat nou sens culorilor desaturate (Dariusz Wolski), a făcut decoruri spectaculoase şi a sperat să aibă succes.
Filmul vine într-un context în care muzicalurile sunt la modă în cinematografe; Moulin Rouge, Chicago, Dreamgirls au ajuns la Oscar, au luat premii peste premii şi a făcut bani frumoşi din vânzările de bilete. Aşa că pare logic de ce a vrut Tim Burton să regizeze şi o variantă pentru marele ecran a acestei povestioare sângeroase. Ce nu se înţelege e însă tocmai povestea, mai ales dacă n-ai auzit niciodată de libretul muzicalului devenit celebru încă din 1979, tot aşa cum nu se înţelege, şi nici nu se justifică de ce cântă oamenii ăia nonstop când nici nu ştiu să cânte. Sigur că e un muzical, dar pare ca o operetă făcută cu amatori, însă în haine de designer. Iar nominalizările la Oscar pentru scenografie şi costume arată tocmai că filmul nu (a)duce mai mult de atât.
Nu ştiu dacă românii au cultura muzicalului atât de bine dezvoltată ca să poată gusta acest gen de filme. În Anglia sau în America există foarte multe muzicaluri şi se pare că Sweeney Todd e chiar amuzant pe Broadway. Dar dacă n-ai văzut niciodată un muzical
şi nici nu ştii care-i treaba cu bărbierul ăsta care ajunge criminal pentru că vrea să se răzbune pe cel care i-a răpit soţia, filmul lui Burton e subţirel. De fapt, asta e problema la spectacolele de genul acesta, chiar şi când sunt transpuse pe ecrane (mari ori mici), dacă nu ai resursele muzicale prin care să transmiţi emoţiile, cum textul e redus la maximum, povestea ajunge doar un rezumat al unei întâmplări, o compunere şcolară.
Dar dacă tot ajungeţi la film (ştiu, Johnny Depp e un punct de atracţie maxim), fiţi atenţi la genericul de început. Cred că e unul dintre cele mai bune din producţia ultimilor ani. E o mică bijuterie, de-a dreptul o pictură animată. Apoi mai distraţi-vă cu faptul că actorii n-au putut să facă playback şi au trebuit să cânte cu fiecare dublă trasă. Explicaţia? Cum ei nu ştiau foarte bine să cânte, nu-şi puteau face sincroanele bazându-se pe tehnica muzicală, iar mişcatul buzelor pentru playback nu putea fi sincronizat perfect peste muzică, aşa că au cântat la fiecare filmare. Cum au ştiut ei, desigur.
Altfel trebuie să ştiţi că Tim Burton are o lume specială în căpşor şi sufleţel şi, dacă vi se face dor de ceea ce ştie el mai bine să facă, căutaţi să vedeţi Corpse Bride. E mult mai eficient decât să daţi banii să vedeţi muzicalul ăsta.
