x close

Asasin în paradis

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 01 Apr 2011 - 17:51
Asasin în paradis Nicolae R. Dărămuş/
Vezi galeria foto


Pe om îl cheamă John Perkins şi la ora actuală se căieşte public pentru greşeala de a-şi fi dedicat existenţa unui ţel jalnic: distrugerea  vieţii şi îngrădirea li­ber­tăţii pe Terra. O făcuse împreună cu o sumedenie de „omologi” americani, din postura de asasin econo­mic – cum se autodefineşte – slujind ingurgitarea ţărilor „subdezvoltate” de către noul imperiu corporatist, sub pretextele mincinoase ale progresului, dezvoltării, civilizaţiei şi prosperităţii omeneşti. El este autorul cărţii Confesiunile unui asasin economic (copyright Editura Litera, 2010), prin care dezvăluie secretul  lui Polichinelle al acestui mecanism nemilos, aparent blând şi bazat pe consimţământul naţional în deplină libertate de alegere, generând însă concentrarea fără precedent a teritoriilor, resurselor şi formelor de viaţă ale Terrei, în mâinile celor puţini. Generând deopotrivă, în toate acele locuri, sărăcie şi moarte.

Devenit la acest ceas al pocăinţei un înfocat ecologist, el pare să aibă şi pretenţia recunoştinţei publice, iar cartea amintită – scrisă şcolăreşte şi devenită best- seller – îi aduce noi venituri din povestirea naiv-lăudăros-pioasă a „greşelilor tinereţii”; de fapt, greşeli de om matur, dar lipsit de scrupule şi conştiinţă la vârsta la care un om integru se abţine măcar, iar adevăraţii eroi luptă sau mor pentru cauze generoase.

Deşi plătit regeşte, misiunea asasinului economic John Perkins era simplă, fundamentată pe abilităţile sale de comunicare, pe câteva cunoştinţe de economie şi psihologie şi, mai ales, pe sistemul mondial de şcolarizare. El trebuia să convingă preşedinţii sau guvernele lumii „înapoiate” că ţările cu pricina au urgentă nevoie de progres şi dezvoltare: şosele, tunele şi canale de circulaţie, reţea feroviară, autostrăzi, metrouri şi aeroporturi, centrale termonucleare. Altcumva spus, nevoie de mega-construcţii.

Fără posibilităţi financiare, guvernele negociau împrumuturi gigantice cu un finanţator mondial sugerat (FMI-ul, în exemplul autorului) care împrumuturi, la rândul lor, erau condiţionte de acceptarea unei dobânzi înrobitoare şi impunerea unui executant străin şi clientelar al lucrărilor (Bechtel, în acelaşi exemplu). Banii treceau din conturile FMI în conturile Bechtel, ţara amărâtă rămânea cu dobânda şi cu lucrarea „modernă”: un artefact. cel mai  adesea fără o motivaţie economică reală, necerut de popor şi neamortizabil, în condiţiile afectării pe termen lung a mediului. Întrucât trebuie bine înţeles că fiecare construcţie însemna reducerea suprafeţelor naturale, ele aparţinând fie arabilului fertil, fie pădurilor, fie apelor, la aceasta adăugându-se tulburarea ecologică complexă, începând cu poluarea sonoră şi terminând cu riscul celei radioactive.

Consecinţele imediate ale ratei dobânzii nu se lă­sau nici ele aşteptate: vânzarea pe mai nimic a re­surselor primare, de la petrol la lemn şi programe in­ter­ne de „reformă”, soldate cu austeritate bugetară, şo­maj şi cu scăderea nivelului de trai. Parcă sună cu­noscut, nu? Dar ce are sistemul mondial de şco­la­ri­zare – mai înainte pomenit – cu toate astea? – ar putea în­tre­ba un cititor atent, răspunsul fiind dat încă din 1996 de Jacques Yves Cousteau: „Din nefericire, universităţile – care reflectă moralitatea pieţei – nu produc cetăţeni buni, inoculându-le simţul competiţiei fe­ro­ce axate exclusiv pe succes, avere, bani şi iar bani. Ti­nerii sunt împinşi cu capul înainte în capcana socială a mentalităţii imediatului”. Or, o mărturiseşte şi John Per­kins: graţie acestor convingeri toxice sădite din şcoa­lă, majoritatea liderilor politici astfel instruiţi, sin­cer fermecaţi de dezvoltare şi progres, îşi trădau cu bună credinţă interesul naţional, privind moderni­za­rea ţărişoarei lor prin împrumut ca pe o mană ce­reas­că menită, prin sacrificiul momentan, viitorului. Un viitor nul, în condiţiile apropiatului eşec ecologic al Terrei. Căci unde viaţă nu e, nimic nu e.

Că noile toxice ale conştiinţei publice şi-au făcut cu prisosinţă efectul o dovedeşte un recent colaj fotografic cu autor necunoscut, care circulă pe internet. Se intitulează „Paradisul pierdut” şi a fost inspirat de seismul şi devastatorul tsunami care au lovit coastele Japoniei în 11 martie 2011. Prin poşta electronică oamenii primesc colajul, citesc textul despre „minunile” stricate, simt compasiune şi le trimit mai departe altor prieteni, să se necăjească. Aşa l-am primit şi eu. Paradisul ilustrat acolo – pierdut în urma cutremurului – nu are însă nimic în comun cu ideea mea despre paradis. O impecabilă junglă de beton armat, aluminiu, fibră de carbon şi bor, oţel inoxidabil şi corpuri de iluminat  striveşte privitorul din fiecare fotografie.

Autostrăzi suspendate, asemenea unor şerpi nevrotici se zbat în strâmtorile dintre zgârie nori, se aruncă turbate, arcuindu-şi trupurile cenuşii unele asupra altora, înnodându-se , impletindu-se, depărtându-se vremelnic,  pătrunzând uneori în chiar trupul clădirilor – ca în cazul Fukushima Gate Tower – toate purtând banal, în milioane de automobile, pe locuitorii „paradisului”: nişte bieţi oameni-robot, circulând perfect. De acasă la serviciu, dimineaţa şi de la serviciu spre acasă, o dată cu noaptea.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de