După mine...

PREMIERA ROMĂNEASCĂ
... "După EA" - primul film romănesc din toamna asta - nu e chiar atăt de rău cum am citit prin căteva ziare... Ştiam că toamna se numără bobocii; văd că, mai nou, e la modă să le tai gătul bobocilor, inainte să apuce să zică "piu"! Cu atăt mai mult cu căt e vorba de un film de debut (al unei tinere regizoare, Cristina Ionescu), nu mi se pare corectă, moral vorbind, politica unor ziare de a se repezi să-l facă praf INAINTE de data premierei. Nu sunt cătuşi de puţin adepta unui tratament preferenţial aplicat filmului romănesc; totuşi, a te grăbi să anunţi că peste căteva zile va avea loc premiera unei catastrofe nu ajută la nimic: e contraproductiv din toate punctele de vedere.

PREMIERA ROMĂNEASCĂ
... "După EA" - primul film romănesc din toamna asta - nu e chiar atăt de rău cum am citit prin căteva ziare... Ştiam că toamna se numără bobocii; văd că, mai nou, e la modă să le tai gătul bobocilor, inainte să apuce să zică "piu"! Cu atăt mai mult cu căt e vorba de un film de debut (al unei tinere regizoare, Cristina Ionescu), nu mi se pare corectă, moral vorbind, politica unor ziare de a se repezi să-l facă praf INAINTE de data premierei. Nu sunt cătuşi de puţin adepta unui tratament preferenţial aplicat filmului romănesc; totuşi, a te grăbi să anunţi că peste căteva zile va avea loc premiera unei catastrofe nu ajută la nimic: e contraproductiv din toate punctele de vedere. Avem ruşinos de puţine săli de cinema in toată ţara, avem un număr de spectatori - in context european - ridicol de mic, avem o producţie naţională incă fragilă, cu premiere din an in Paşti - , in schimb avem tehnica de a demola un film inainte de lansare!

Mă intreb ce trebuie să inţeleagă un debutant din toată această "primire"!? Şi, de fapt, ce ar trebui să afle - de la ceilalţi - un om aflat la primul lui film, fie el şi un film ratat? "După mine", Cristina Ionescu ar avea de primit (ca intr-un celebru banc, pe care l-am uitat) două veşti. O veste bună şi una proastă. Cu care să incep?

Vestea proastă e aceea că a făcut un film care incape perfect in formula "un debut neconcludent". Un film prin care nu se poate intrezări despre ce talent e vorba, dacă e vorba... Filmul unei regizoare căreia, se pare, i-a fost frică să fie ea insăşi.


Vestea bună e aceea că, prin acest debut lucrat cu o prudenţă maximă şi cu o evidentă frică de necunoscut sau de ridicol (de care tot nu scapă!), descifrezi personalitatea unui regizor-meseriaş de certă acurateţe, fără derapaje de gust şi fără emanaţii nocive (prezente, de pildă, in cazul cinema-ului de tip "Garcea", campion al box-office-ului autohton: un monstru de prost gust, tratat, in presă, cu mult mai multă ingăduinţă decăt acest timid şi inofensiv film de debut!). Pregătită, aşadar, de ziare că urmează să văd "o cădere" fără drept de apel, am descoperit, cu surprindere, altceva. In primul rănd am descoperit un scenariu extrem de interesant şi de generos in sensuri, scris de Lia Bugnar. Nu trebuie să fii psihanalist ca să deduci că intre regie şi scenariu e o profundă nepotrivire structurală. Din aventura unui om care deraiază de pe şine, victima unor lucruri pe care nu le poate controla, un om care "fetişizează" imaginea unei femei necunoscute (iar in clipa in care o identifică, obsesia se pulverizează), calea de acces aleasă de regizoare e undeva la nivelul replicii: "Nea Petrică, eu trebuie s-o găsesc pe femeia aia!". Iar un actor, altfel de o autenticitate impecabilă, ca Dragoş Bucur, e distribuit greşit, pentru că nu corespunde "chimic" nebuniei şi misterului cerute de partitură. Nu intămplător cea mai proastă scenă din film e cea a "dialogului" la frontiera demenţei dintre bărbat şi un panou publicitar cu imaginea femeii obsedante! Şi tot nu intămplător, cele mai bune scene din film sunt dialogurile "casnice" (in care excelează o actriţă de o frumuseţe foarte cinematografică, Anca Florea, şi fetiţa Andra Isabela Guti, ca un mic boloboc inţelept, care răstoarnă carul mare al nevrozei paterne!).


Am aflat, tot din ziare, că intregul film a fost "tras" in 35 de zile (un argument in plus al profesionalismului regizoarei), dar că a durat vreo doi ani compunerea unei muzici originale, adecvate unui "film de stare" (cum il numeşte autoarea)! Trecănd peste faptul că nu există filme "de stare" şi filme "de acţiune", ci numai filme plictisitoare şi filme neplictisitoare, mi se pare o mare eroare această temporizare. Intr-o artă atăt de grăbită şi atăt de supusă timpului, cum e filmul, nu ai voie, in condiţii normale, să "cloceşti" 2-3 ani şi să amăni lansarea produsului! Asta nu inseamnă că filmul in sine ar fi fost mai bun acum doi ani decăt acum, dar "recepţia", cu siguranţă, ar fi fost mai bună.


Deşi sfaturile sunt inutile in general (iar in artă, in special), ii fac, totuşi, trei propuneri regizoarei. Ca un semn de solidaritate cu momentul festiv al oricărei biografii, care e debutul:

1). Să-şi "particularizeze" cumva numele (Cristina Ionescu e şi o reputată monteusă, şefa catedrei Multimedia de la UNATC).

2). Să facă fie numai scenarii in care crede total, visceral, pănă la capăt, cu orice risc, fie scenarii in care nu crede, dar pe care le rezolvă corect, pe calea consumismului televizistic. Cale de mijloc nu există. (Există doar debuturi care cred in calea de mijloc).

3). După ce şi-a lucrat filmul de debut obsedată de ideea că e "primul" (cu consecinţele estetice de rigoare), să lucreze, pe viitor, cu sentimentul (v. cu disperarea) că orice film pe care il face e, cu adevărat, ULTIMUL.

PS. Poate un titlu mai exact pentru articolul de mai sus ar fi fost "Nimic despre Pelinel"...