Domnul Băsescu râde de se prăpădeşte. Scena încape în decorul Cotrocenilor, unde preşedintele României este gazdă. În faţă, oaspeţii, membri ai delegaţiei FMI, în frunte cu inconfundabilul domn Franks. De ce râde Băsescu? De unde atâta veselie? Ea dă peste marginile paharului diplomaţiei care te obligă doar la un zâmbet protocolar. Să-i fi zărit pantoful găurit al lui Franks? Imaginile au apărut mai încolo, dibuite de un cameraman din cei care au obiceiul să se bage şi pe sub fustele cucoanelor, să filmeze culcaţi pe o rână, să se cocoaţe pe scaune. Greu de presupus că ochiul marinarului, cu bătaia lui stranie, a nimerit chiar talpa şefului delegaţiei de bancheri! Rămân, în consecinţă, cu o întrebare nedezlegată.
O a doua însă e de ce se veseleau atâta şi cei de la FMI? Avea şi Băsescu vreun pantof găurit? Era descheiat la şliţ? Se mai întâmplă bărbaţilor catastrofe din astea. Nici aici n-am explicaţii, oricât aş scormoni prin îndelunga mea experienţă jurnalistică. Întâlnirea, care parafa încă o îndatorare, având deci un substrat dramatic, dacă nu chiar tragic pentru poporul român, dădea spre zaiafet. Ciudate şi întortocheate sunt căile noii diplomaţii! Probabil că azi contractele şi înţelegerile bancare se fac în acompaniament de lăutari. Lipseau o geampara cu Isărescu şi un tango de la Dansez pentru tine care să-i angajeze pe Mihai Tănăsescu şi Emil Boc, ultimul pe post de damă fâşneaţă, pentru ca evenimentul solemn de la Palat să devină botezul lui Bercea Mondial.
Citesc pe feţele dumneavoastră, zice preşedintele României, bruiat de un râs până la lacrimi, multă satisfacţie. Ne-am făcut lecţiile, aşadar! Păi, normal că ni le-am (ni le-au!) făcut. Cine? Păi, cine alţii dacă nu alde Boc şi ai lui! În urma noii înţelegeri, iniţiată, supravegheată şi parafată de Cotroceni, încă nişte zeci de mii de pălmaşi rămân fără slujbă, s-au mai închis nişte spitale, au mai fost uitaţi pe targă nişte muribunzi. Nefiind parte la zaiafet, nu ştiu dacă şi ei râd până la lacrimi sau trec direct la bocit. Înclin să cred că trec peste obligaţiile protocolare, iar dacă nu plâng, noii şomeri înjură. De mamă, de tată, de Dumnezei şi chiar de Băsescu. Sunt convins că şi de noile miliarde de euro care ne vor veni, sub formă de împrumut cu dobânzi, fireşte, se va alege praful. Doar trezorierul Elena Udrea, blonda puşculiţă a preşedintelui, şi-ar mai putea aduce aminte, cu sforţări, pe ce căi s-au scurs şi aceşti bani.
Nu-i vom vedea sigur nici în şosele, nici în noi locuri de muncă, nici în vreo staţie de metrou ceauşistă, fiindcă Odiosul avea obiceiul ca din banii împrumutaţi şi plătiţi de prostime să facă de bine, de rău câte ceva care a rămas. Poate că o parte din aceşti bani vor îmbunătăţi, cu o pungă de mălai şi o coadă de scrumbie, ziua electorală a prostimii, fericită că pentru votul portocaliu s-a ales cu ceva. Ce-i în mână nu-i minciună, zice românul, uitând că în timp ce-şi primeşte mălaiul puterea îl face la portofel pentru încă nişte ani lungi.
În legătură cu gaura din pantoful lui Franks, cineva îmi atrage atenţia că n-are nici o legătură cu veniturile lui care sunt de peste 100.000 de euro pe lună, ci cu o eventuală neglijenţă. Omul pleacă în delegaţie cu pantofii cu care s-a învăţat, care nu-l incomodează şi n-a băgat de seamă că s-au tocit în tălpi între timp. Îi va schimba când îl va gâdila asfaltul. Mi-am amintit tâmpenia mea de a-mi cumpăra înaintea unei lungi deplasări ca ziarist (eram în grupul de presă care însoţea, ca reprezentant al AM Press, şeful de atunci al statului, Iliescu sau Constantinescu, în ţări asiatice) o pereche de pantofi noi. Eram mândru de ei, dar după prima zi de contact cu asfaltul prin Vietnam cred sau Filipine eram numai răni la călcâie. Până mi-am găsit nişte sandale comode am fost nevoit să le tai partea din spate cu un cuţit de bucătărie, la un restaurant. Nu cred aşadar în sărăcia lui Franks.
Mă apasă însă din ce în ce mai tare râsul simetric, hidos aş zice, al ambelor tabere. Râsul insultător de la o înmormântare, fiindcă prin aceste îndatorări succesive şi nesăbuite, pe care nu ştiu dacă noi sau nepoţii noştri vom fi în stare să le plătim sau să le plătească, intrăm în cea mai întunecată groapă. Iar dacă Băsescu nu râdea de pantofii lui Franks şi nici Franks de şliţul lui Băsescu, atunci unica variantă posibilă e că amândoi râdeau de noi, de fraierii de români. Împreună cu cohortele lor, ambii şefi îşi alăturau coral, în cadenţă de sughiţuri şi rime, cascadele de râs. Şi au într-adevăr de cine râde!