Ştefan Andrei la 79 de ani

La sfârşitul acestui martie, unul dintre oamenii mari cu care am avut norocul să fiu contemporan, Ştefan Andrei, din Livezi-Podari, Dolj, şi minis­trul de Externe al României, rang în care s-a afirmat ca nimeni altul, în slujba po­liticii naţionale şi a vocaţiei inter­na­ţi­o­nale a României, împlineşte 79 de ani. Este o veste incredibilă. E ca şi când aş afla că el a trăit doi ani într-unul. Şi nu e vorba doar despre capacitatea lui intelectuală, cu totul neobişnuită, ci şi despre forţa de a trăi pe repede înainte, într-o furie mereu adolescentină, de copil de ţăran care ştie să se dăruiască vieţii pe care a avut norocul s-o trăiască întreagă.

Mi se pare imposibil ca omul tânăr, mereu pendulând între obligaţiile de politică externă, plăcerea lecturii unor cărţi importante şi harul de a se dărui dialogului, să împlinească o vârstă atât de înaltă despre care, pe la noi, pe la Bârca şi pe la Podari, se vorbeşte în şoaptă, ca despre o minune a naturii.

Zbuciumul l-a ţinut viu, iar incapacita­tea de a trăi cu capul plecat l-a scos din ce­le mai grele încercări ale destinului. Când i-am convins pe regretaţii Grigore Vieru şi Marin Sorescu că trebuie să mer­gem să-l vizităm, la Spitalul-închi­soa­re Jilava, a fost bineînţeles nevoie să îl con­ving şi pe directorul închisorii, doctorul Arusoaiei, care avea totuşi responsabilitatea cea mai înaltă în cauza respectivă. Ce comportament nobil a avut me­di­cul! Ce atmosferă frăţească a reuşit să surprindă Andrei Păunescu, fotografiind tris­ta noastră întâlnire cu un Andrei Ştefan îmbrăcat în zeghe ca toţi puşcăriaşii.

Ce puteam noi vorbi, în acea cameră modestă de director de puşcărie, pe care medicul, de altfel, un remarcabil poet, o înnobilase cu o pianină a cărei muzică suna straniu între dotările tehnice ale închisorii şi ieşea dincolo de gratii de dor de libertate?

Zdrobiţi de emoţie, am părăsit ciuda­tul lăcaş de cultură cu sentimentul că ne făcusem, într-un anumit fel, datoria, vi­zitând o rudă aflată la mare necaz. Conspiraţia mea cu Ştefan Andrei avea un motiv care a funcţionat în cazurile lui Marin şi Grigore: Nu se ştie cât vom mai trăi. Grigore nici nu a plecat dintre noi, înainte de a evoca emoţionant întâlnirea de la Jilava. Căci poeţii au mai degrabă datoria de a fi alături de cei care suferă, decât de cei care îi fac să sufere.

Trăitor şi astăzi în modestie şi dificultate, undeva într-o căsuţă, la Snagov, angajat într-o luptă de zi cu zi cu boala şi consecinţele ei, trecând în câteva rânduri pe lângă moarte şi purtând mereu în sine povestea încă prea puţin cunoscută a politicii externe româneşti, Ştefan Andrei mai are o singură dorinţă de la viaţă: să-i fie rejudecate faptele şi să dispară de pe dosarul lui condamnarea de 15 ani de puşcărie, cu toate cele care o însoţesc şi-i fac neagră această ultimă parte a vieţii. Ca om al trecutului, al prezentului şi al viitorului, îmi permit un risc suprem şi mi-l asum cu bucurie: Ştefan Andrei ar merita decoraţiile cele mai înalte ale statului român şi ale Europei armoniei şi cooperării, pentru marea sa lecţie de politică externă.

O ţară relativ mică, aflată la mijloc de rău şi bine, izbită nemilos de umbrele imperiilor înconjurătoare, a oferit un exemplu de echilibru şi deschidere universală către toţi actorii lumii date, către China şi Rusia, către America şi Vietnam, către Israel şi ţările arabe, către Est şi Vest, către Sud şi Nord, către toţi şi toate. Sigur că el nu a lucrat sigur şi că suma lui de ges­turi inspirate a depins mereu şi de li­derul naţional, Nicolae Ceauşescu. Sigur că acelaşi lider i-a nedreptăţit familia, blocându-i soţiei lui ştefan, Violeta An­drei, strălucita carieră scenică şi cinema­tografică. Sigur că, în 1989, Ceauşescu a plecat lăsându-i pe cei cu care lucra într-o totală derută. Dar, în acelaşi timp, în ciuda strâmtorilor de sistem, a monopartitismului obligatoriu şi a eternei uneltiri împotriva valorilor, Ştefan Andrei s-a nutrit din concepţia mamei sale incomparabile care, atunci când el a ieşit pentru două zile din puşcărie şi s-a dus să o vadă, i-a spus o simplă şi genială propoziţie: "Bine, măcar, că nu ai fost spion sau trădător".


Scrisoare către Ştefan Andrei

E vremea minusului care arde,
Pe drumul dintre Bârca şi Livezi,
Ştefan Andrei, sunt timpuri revanşarde
Şi va veni şi moartea, ai să vezi.

Conform acestei logici idioate,
Pe care noile stafii o cer,
Le vom trăi în sens contrar pe toate,
Vom merge-acasă în marşarier.

Prietene, mi-e tare drag de tine,
Că-ţi treci viaţa, în zadar, pe-aici,
Nu vine moartea ce ni se cuvine,
Ci moartea dinainte de-a fi mici.

Ne-ntoarcem de-a-ndăratelea acasă,
Pe unde-ai noştri au ajuns poteci,
Fântânile să trecem nu ne lasă,
N-am chef să plec şi nu te las să pleci.

Ai nemurit procesul vieţii tale
C-un gând de Cantemir zicând aşa:
"Dând cale unui lucru fără cale,
Doar lucruri fără cale vor urma!"

Şi fără cale te-au ţinut în temniţi,
Şi fără cale te-au îmbolnăvit,
Li se părea că, liber, îi ameninţi
Cu mintea ta, de geniu pustiit.

Norocul e dispus să se-arate,
Neîmblânzit în spaţiul dunărean,
La un canton al căilor ferate,
Te naşti din nou, precum te stingi în van.

Gerosul minus ţi-a intrat în oase
Şi te-a şi măcinat îndeajuns
Şi, vai, atâtea replici glorioase
La tot dezastrul nu-ţi pot da răspuns.

Şi maica ta îţi spune-n clipa-n care
Te-ntorci pentru o zi din gherla lor:
"Bine, măcar, în marea tulburare,
Că nu ai fost spion sau trădător!"

Murim, Ştefan Andrei, în vremi de jale,
Nici moartea nu-i a noastră, precum ştii,
Şi ţara e pe-o cale fără cale,
Marşarier al marii nebunii.
1998