Ucigaşul fetiţei din Gârlişte a fost condamnat pe viaţă. Pentru o altă crimă

Credeţi că Raiul există? Atunci, trebuie să ştiţi, că undeva, într-un colţ al lui, o fetiţă, care a dispărut înainte să apuce să trăiască, zâmbeşte privind înspre lumea de unde a plecat. După 11 ani de la uciderea ei, i s-a făcut dreptate. Nu pentru că procurorii sau judecătorii s-ar fi chinuit să afle cine a omorât un copil de 11 ani, nu pentru că ei n-au avut somn sau inima să lase moartea ei nepedepsită, nu pentru că ar fi fost oameni... N-au fost. Dreptate i s-a făcut fetiţei din Gârlişte abia după ce o altă copilă a fost ucisă de acelaşi criminal. Unul ce fusese achitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţe pentru prima crimă. Unul lăsat în libertate şi încurajat, asfel, să recidiveze.

Ucisă şi arsă

Cu câteva zile înainte, Ionela le povestise părinţilor că a visat cum zboară. A dispărut în ziua de 23 septembrie 2002. Abia primise manualele de clasa a V-a. Încă se îngâna vacanţa cu şcoala când, în duminica aceea de toamnă blândă, Ionela Hurdela a dispărut de tot, în papuci de plastic gri, cu găurele. Împlinise, pe 9 ianuarie, 11 ani.

În după-amiaza acelei zile, în jurul orelor 15:00, fetiţa din satul Gârlişte (Caraş Severin) şi-a pus nişte haine într-o pungă şi-a ieşit repede din curte, spunându-le părinţilor că “merge să facă fotografii cu Iancuţu”. “Iancuţu”, Măran Iancu avea 25 de ani atunci. Părinţii Ionelei îl ştiau şi erau în relaţii bune cu el, se ajutau reciproc la treburi. Prin sat i se spunea “Iancuţu fotografu’”, pentru că avea un aparat cu care făcea poze la ocazii. Astăzi, singurele amintiri pe care părinţii Ionelei le mai au sunt nişte fotografii, făcute mai  demult, de cel care le-a ucis fata.
La 11 zile după dispariţie, pe 3 octombrie 2002, cadavrul fetiţei a fost găsit, întâmplător, de un profesor pasionat de speologie, în interiorul peşterii numită “La Găuri”. “A găsit un şlap gri cu găurele de-al ei, care era deasupra peşterii, a văzut apoi intrarea astupată cu pietre şi a chemat poliţia”, spune tatăl fetiţei, Hurdela Serghie. “Peştera e o grotă de fapt... Are un intrând îngust, vreo trei metri îi mergi doar pe burtă, apoi se lărgeşte şi se înalţă. Cel care mi-a dus fata acolo a pus piatră peste piatră şi-a astupat şi intrarea în peşteră, şi intrândul”.

Lângă cadavru a fost găsită o torţă cu care criminalul a ars o parte din trupul fetiţei. La nivelul coapselor, în zona pubiană şi la nivelul feţei (gura şi ambii obraji). În regiunea pubiană, între membrele inferioare, a fost găsit un fragment din material plastic, de culoare vernil (mama declarase că fata plecase de acasă cu o pungă în care, crede ea, îşi pusese haine de schimb pentru fotografiat), şi un alt fragment, din material textil, carbonizat. De ce a fost cadavrul ars exact în acele zone? Autopsia ulterioară, efectuată în condiţii improprii, la gura peşterii, pe două lăzi şi o scândură, n-a stabilit dacă fetiţa a fost sau nu agresată sexual... În Raportul Medico-Legal sunt notate următoarele observaţii: “organele genitale interne infantile, corespunzătoare vârstei; organele genitale externe carbonizate, perineu, vulvă, motiv pentru care starea de virginate nu poate fi controlată”. Legiştii au stabilit doar că “moartea victimei Hurdela Ionela a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin obturarea căilor respiratorii superioare. De asemenea, s-a concluzionat că arsurile constatate cu ocazia autopsiei sunt post-mortale şi pot fi consecinţa arsurii cu flacăra (eventual o tentativă de incendiere a cadavrului)”.

Prezervativul

În aceeaşi peşteră, la 2,4 m de cadavru, a fost găsit un prezervativ cu urme biologice. În apropiere, se afla şi ambalajul rupt al prezervativului, de pe care nu s-au putut recolta amprente, “datorită umidităţii din peşteră”, susţin poliţiştii. Probele au fost ridicate de cei care au efectuat cercetarea la faţa locului, fără să se ştie atunci dacă ele au sau nu legătură cu fapta. Urma ca măria sa, procurorul, care este suveran peste dosar, să stabilească acest lucru. Pentru procurorul Vasile Viorel, la acea vreme şef Secţie Urmărire Penală din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş Severin, prezervativul din peşteră a fost o mană cerească. L-a trântit în dosar şi şi-a construit cazul în jurul lui, fără să verifice ce e cu acel prezervativ. În 2002 se făceau expertize genetice şi în România (la IML Craiova, din 2000) însă procurorul nu a fost interesat să afle dacă pe prezervativ se afla măcar ADN-ul fetiţei. În cazul unui viol având ca victimă un copil de 11 ani (situaţie în care numai un criminal cu grave tulburări mintale s-ar putea gândi să se protejeze de boli venerice sau să-şi protejeze victima de o eventuală sarcină nedorită), este evidentă producerea unor leziuni interne grave şi, în consecinţă, prezenţa sângelui pe acel prezervativ.

Povestea din declaraţiile lui Măran Iancu a fost abil ţesută: ea justifica absenţa sângelui, însă nu şi a altor urme biologice ale victimei de pe acel prezervativ. Conform rechizitoriului, Măran Iancu a relatat anchetatorilor că, în acea zi, s-a întâlnit cu Ionela pe Valea Mare (Valea Gârliştei) de la marginea satului Gârlişte, iar aceasta i-ar fi spus că s-a certat cu părinţii şi doreşte să plece la Anina. “Cei doi au mers împreună până la peştera sus-menţionată, unde (conform susţinerilor inculpatului), minora i-ar fi propus să întreţină relaţii sexuale. În continuare, inculpatul declară că a refuzat, dar a acceptat (folosind un prezervativ), ca minora să îi excite manual sexul, toată acţiunea petrecându-se în interiorul peşterii”.

Alba-neagra din instanţe

În baza declaraţiilor martorilor (ce susţineau că l-au văzut cu fetiţa în după-amiaza dispariţiei ei), Măran Iancu a fost reţinut de poliţişti în ziua în care a fost găsit cadavrul din peşteră. Cercetarea penală a durat patru luni, înainte de Crăciun şi după Revelion. Pe 30 ianuarie 2003, Măran a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor (nu “omor calificat” şi nici “omor deosebit de grav”). Rechizitoriul e demn de “Cartea Recordurilor”: are două pagini şi jumătate, iar despre faptă se vorbeşte, succint, în 47 de rânduri. Un dosar subţire, instrumentat defectuos, de care avea să se aleagă praful în instanţe.

La cercetarea judecătorească, Măran Iancu şi-a menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală, susţinând că este vinovat, că a ucis-o pe fetiţă accidental şi că regretă fapta comisă. “Punându-i mâna la gură ca să nu mai zbiere s-a astupat şi am văzut că nu mai răsuflă, apoi am lăsat-o acolo şi am plecat acasă. Arăt că eu nu am vrut ca să o omor, ci doar am vrut ca să o fac să nu mai ţipe”, declara el, în 2002.

La 27.11.2003, Tribunalul Caraş Severin l-a condamnat la 18 ani de închisoare. Şi Parchetul, şi Măran au atacat hotărârea, iar dosarul a ajuns la Curtea de Apel Timişoara, care a desfiinţat sentinţa şi a dispus rejudecarea cauzei. Brusc, Măran Iancu şi-a dat seama că e nevinovat şi a solicitat “efectuarea unui test ADN cu privire la firele de păr găsite în prezervativul găsit la faţa locului”. IML Timişoara concluzionează că “este exclusă identitatea ADN-ului extras din prezervativ cu cel extras din sângele numitului Măran Iancu”. La rându-i, Parchetul solicită o contra-expertiză şi, la 26.01.2005, INML anunţă, negru pe alb, că “profilul ADN, obţinut din analiza prezervativului efectuată în cadrul precedentei investigaţii genetice, nu poate proveni de la defuncta Hurdela Ionela”. Prezervativul era, deci, din alt film.

Cu toate acestea, Tribunalul Caraş Severin, reţinând doar prima parte din răspunsul experţilor, a dispus, la 27.01.2005, achitarea lui Măran Iancu şi punerea lui de îndată în libertate. În motivarea sentinţei sunt invocate, printre altele, contradicţiile din declaraţiile inculpatului, faptul că prezervativul nu are valoare probatorie, dar şi greutatea expertizei care a stabilit că ADN-ul nu e al lui Măran, inexistenţa unui mobil al crimei, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin testarea cu poligraful, şamd.

Parchetul a făcut apel şi a cerut, în sfârşit, condamnarea lui Măran pentru “omor calificat”, iar la 27.01.2005, Curtea de Apel Timişoara, rejudecând cauza, l-a condamnat pe inculpat la 20 de ani de închisoare. Măran a făcut recurs, iar dosarul a ajuns la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) care, pe 13.12.2005, a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Caraş Severin. Şi, din nou, Tribunalul a decis achitarea, iar în mai 2007, dosarul ajunge iar la Curtea de Apel Timişoara care, pe 18.08.2007, menţine sentinţa Tribunalului.

Parchetul face recurs, iar dosarul ajunge din nou la ÎCCJ. În 11.02.2008, cauza e trimisă “spre rejudecarea apelului”, iar dosarul se întoarce la Curtea de Apel Timişoara la 30.06.2008. Procesul durează doi ani, până pe 4.03.2010, când Curtea de Apel a respins din nou apelul Parchetului şi menţinut sentinţa de achitare. Parchetul face iar recurs, iar dosarul ajunge, la 21.04.2010, pentru a treia oară (!), la ÎCCJ. Pe 21.06.2010, completul condus de judecător Anton Pandrea pronunţă soluţia: “respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara. Definitivă”. Juridic, Măran Iancu fusese absolvit de orice vină.

De vorbă cu criminalul

La două luni după achitarea lui, am stat faţă în faţă cu Măran Iancu. Pe atunci, muncea cu ziua prin Anina, în construcţii, şi dormea la Oraviţa, pe la prieteni. Avea un scuter, vreo 3-4 numere de mobil şi o prietenă despre care tatăl lui Iancuţu zicea că are “15-16 ani. E minoră, poate o încurcă şi face puşcărie! Numai cu d'astea a umblat, o singură dată a avut o prietenă cam de-o seamă cu el, 17-18 ani”.

Ne-am întâlnit cu Iancuţu pe marginea şoselei, la ieşirea din Anina. Venise călare pe scuterul roşu, îmbrăcat într-o cămaşă neagră, pantaloni călcaţi la dungă şi pantofi cu bot ascuţit. E plăpând, are în jur de 1,60 m, părul blond, lunguţ, cu breton într-o parte. Şi-o privire de-un albastru deschis, ca de Husky.

A fost reţinut în declaraţii, avea “deci”-uri multe şi pauze lungi în vorbire. Uşurat de achitarea pe care o primise de ÎCCJ, a avut însă şi nişte mici scăpări... “Cum arăta Ionela?”. Deci. “Cum să arate? Avea părul până la funduleţ”, zice el şi arată cu mâna înspre al lui. “Era dezvoltată pentru vârsta ei?”. “Atâta”, răspunde el ş-arată spre umăr, indicând înălţimea fetei. “Nu, voiam să te întreb dacă era dezvoltată ca fată... Avea sâni?”. “Nu. Era un copil”, răspunde Iancuţu, fără să ezite. (...) “Tu ştiai peştera aceea, în care a fost găsită ea?”. “Sunt 20 de peşteră în zonă, pe toate le ştiu!”. “Şi aia cum e?”. “Aia e cea mai mică. Se intră puţin pe burtă, apoi tavanul se înclină şi pe urmă se ridică, cum e dealul deasupra. Şi urmează o cameră mai mare”. “Ce căuta prezervativul acolo?”. “M-au pus să recunosc că e al meu”. “Ştiu că nu e al tău. Ce căuta acolo?”. “Cred că nici n-a fost acolo, l-au luat ei (n.r. - anchetatorii) şi l-au pus acolo. Dosarul avea probe puţine. Dacă n-au căutat? Dacă n-au strâns probe?”...

Povesteşte despre reconstituirea faptei. Defectuos realizată. Măran, deşi a mărturisit în detaliu cum a ucis-o pe fetiţă, s-a oprit cu povestirea la... gura peşterii. “De ce acolo?”, l-am întrebat chiar pe el. “Păi, nici procurorul nu m-a pus să intru în peşteră, nici io n-am vrut”. De ce n-a intrat procurorul în peşteră?! Accesul este dificil. În plus, povesteşte un criminalist din Reşiţa care a lucrat cu procurorul Vasile Viorel, “dânsul e mai delicat, aşa... Nu intra la crime, dacă începuse să intre în putrefacţie cadavrul!”.

O altă greşeală a procurorului a fost şi că nu a insistat pe o mărturisire extrem de importantă a lui Măran. Ea există la dosar: inculpatul “(...) deşi a văzut victima cu câteva zile înainte de a fi găsită de organele de poliţie, de teamă nu a adus la cunoştinţa organelor abilitate acest lucru (în acest sens fiind şi declaraţia tatălui inculpatului)” (sentinţa penală nr. 12/27.01.2005).
“E adevărat că ai găsit fata?”, îl întreb pe Iancuţu. “Da, la două săptămâni după ce dispăruse”, confirmă el (n.r. - n-avea cum, la 11 zile a fost găsită în peşteră). “Unde era?”. “Într-o vale de alun, pe marginea pârâului, mai departe de peşteră. Am văzut-o de sus”. “Şi cum arăta?”. “Era întinsă pe spate, avea hainele pe ea”. “N-ai mers la ea?”. “Nu, n-am coborât. N-am atins-o, n-am văzut-o de aproape. Dar am ştiut că e Ionela!”. “Da' de ce n-ai mers la ea? Poate dormea, poate era leşinată, tot satul o căuta!”. “N-am coborât!”, spune el, scurt. Minţea. Imaginea fetiţei moarte îl învingea însă, oricât de mult s-ar fi luptat, în mintea lui, cu ea.

A doua crimă

Un criminal lăsat în libertate e încurajat să recidiveze. Măran Iancu n-a făcut excepţie de la regulă. În seara zilei de 30 septembrie 2012, o femeie a sesizat la Poliţia din Oraviţa că fiicele ei, M.F. (17 ani) şi Iasmina Florea (14 ani) au dispărut de acasă. Era tot o zi de duminică şi tot septembrie. Poliţiştii au început imediat căutările. La aproximativ jumătate de oră după ce mama reclamase dispariţia, între localităţile Răchitova şi Brădişorul de Jos a fost identificat Măran Iancu (35 ani), care se deplasa cu un scuter. Le-a declarat poliţiştilor că este în căutarea unei persoane. Asupra lui a fost găsit un cuţit ce avea pe el pete brun-roşcate. La una dintre mâini, Măran era tăiat. Cum existau suspiciuni cu privire la cele declarate de el, a fost condus la sediul poliţiei pentru cercetări. A doua zi, el a recunoscut că le cunoştea pe cele două fete dispărute (era prietenul Mirabelei) şi că duminică s-a mers cu ele în zona localităţii Agadici (Caraş Severin). Pe drum, susţinea Măran, a avut o altercaţie cu cele două fete şi le-a agresat.

În locul indicat de el, a fost găsită fata de 14 ani, decedată. În aceeaşi zonă se afla, inconştientă, şi sora ei mai mare, care prezenta multiple leziuni. Dusă imediat cu ambulanţa la spital, M.F. a fost salvată.

Din declaraţiile ei, coroborate cu probele ce au fost găsite la faţa locului, anchetatorii au refăcut filmul crimei. În acea zi de duminică, Măran Iancu le-a scos la plimbare pe cele două surori, cu scuterul. Au oprit în zona “maidan”, în apropiere de halta CFR Ticvaniu Mic. Măran şi Iasmina (14 ani) au luat-o pe un drum înainte, până ce n-au mai fost văzuţi de sora cea mare. La un moment dat, aceasta a auzit-o pe Iasmina ţipând şi a alergat la ea. A văzut că era legată la gură cu o bandă de “scotch”, pe care i-a dat-o jos. Măran le-a prins pe amândouă şi le-a legat de mâini, spate în spate, apoi le-a ţintuit de un copac, înfăşurând sfoara în jurul lui, dar şi al picioarelor şi abdomenelor celor două fete. Le-a întrebat care dintre ele mai e virgină, iar Iasmina i-a răspuns că amândouă. Mulţumit de răspuns, Măran le-a pus peste gură câte o bandă “scotch”, pentru a nu mai ţipa. Apoi, a declarat M.F. anchetatorilor, ea a fost dezlegată şi dusă de Măran mai la deal, unde a fost abuzată sexual, sub ameninţarea cuţitului. Între timp, Iasmina a reuşit să se dezlege şi să fugă. Măran a văzut şi a plecat să o prindă, timp în care M.F. a reuşit să-şi sune fraţii, de pe mobilul pe care-l avea la ea.

După ce a prins-o pe Iasmina, agresorul a înjunghiat-o de mai multe ori cu cuţitul, în piept şi în gât. 10 lovituri, din care 3 în zona gâtului. Alte 23 de lovituri au fost produse prin lovire cu/de corpuri dure. După i-a ucis sora mai mică, Măran a prins-o şi pe M.F, pe care a dus-o în acelaşi loc. A lovit-o şi pe ea, repetat, cu cuţitul. M.F. a închis ochii şi şi-a ţinut respiraţia, iar Măran a crezut că e deja moartă. A aruncat-o în şanţ, lângă Iasmina, apoi a plecat, cu scuterul.

Când a deschis ochii, M.F. a văzut că sora mai mică avea pantalonii şi chiloţii traşi până la genunchi. Şi-a dat seama că e moartă. Ea s-a târât până la marginea drumului, sperând că va trece pe acolo vreo maşină. A fost găsită abia dimineaţa, de poliţie.
În faza urmăririi penale, Măran şi-a recunoscut parţial faptele, spunând că le-a agresat pe cele două surori pentru că una dintre ele i-ar fi aruncat cu nisip în ochi. În faza judecăţii, a declarat că era furios pentru că Iasmina i-ar fi datorat nişte bani. Nicio vorbă despre agresiunea sexuală. De altfel, ea nu a fost reţinută în actul de acuzare, deoarece “infracţiunea de viol nu a putut fi dovedită”. Deşi IML Timişoara a constatat “existenţa spermatozoizilor la victima M.F.”, în baza aceleiaşi probe ridicată în acelaşi timp şi înaintată la Institutul de Criminalistă al IGPR pentru ADN “nu s-a putut constata existenţa spermatozoizilor”! Ca atare, spune Tribunalul Caraş Severin în sentinţa dată în acest caz, “există dubiu în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de viol de către inculpat, dubiu ce îi profită”.

Decizia instanţelor

La 23 martie 2013, Măran Iancu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav, tentativă de omor şi lipsire de libertate. La 13 mai a.c., Tribunalul Caraş Severin l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. “Inculpatul a demonstrat – totuşi – instanţei, prin recunoaşterea făcută, in extremis, a faptelor săvârşite, că mai are capacitatea efectivă de a se implica într-un proces de auto-educare pentru evitarea situaţiilor care să-l aducă în conflic cu normele de incriminare, dar numai foarte greu pentru că structura sa de personalitate e un factor perturbator al acestui proces de re-socializare. (...) în cazul infracţiunii de omor, (instanţa) nu va aplica inculpatului pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, ţinând cont de faptul că inculpatul, deşi şovăielnic, a recunoscut şi chiar a regretat, într-o oarecare măsură, această infracţiune, cu urmările ei”, se spune în motivarea deciziei Tribunalului. Într-o oarecare măsură, instanţă a şovăit şi ea...

Decizia a fost atacată cu apel atât de Măran, cât şi de Parchet. La 10 iulie a.c., Curtea de Apel Timişoara “modifică pedeapsa pentru omor calificat în detenţiune pe viaţă”.
Astăzi, Ionela, fetiţa “măruntă la faţă, cu ochii căprui”, “cu părul până la funduleţ”, fetiţa care nu văzuse niciodată marea şi visase că zboară pe cer chiar înainte de a muri, e îngropată în cimitirul din Gârlişte, chiar lângă fratele lui Măran. La gurii peşterii în care a fost găsită moartă, tatăl a pus o cruce de lemn, pentru suflet ei.

“Dumnezeu totuşi a făcut dreptate, dar e păcat că a murit fetiţa aceea”, spune tatăl Ionelei. “Măran e un maniac, un om periculos. Acuma ar trebui dat în judecată statul român, că a lăsat în libertate un criminal. Plătesc eu un avocat, din toată sărăcia mea, să mă judec cu cei ce n-au fost în stare să facă dreptate în cazul fetiţei mele!”.

Decizia Curţii de Apel Timişara, prin care a primit pedeapsa pe viaţă, a fost atacată cu recurs de Măran Iancu. Dosarul se va judeca la ÎCCJ, care va da verdictul final.

(n.a. – Eu cred că Raiul există. Şi mai cred că zâmbetul Ionelei Hurdela ar trebuie să le apese sufletele magistraţilor care au trecut atunci, atât de repede şi de uşor, peste moartea ei.)