Arca din Tăbăcărie

Pe malul Lacului Tăbăcărie, Biserica Sfântul Mina din Constanţa, cea maramureşeană din lemn ce se oglindeşte cu bucurie în lac, adăposteşte un centru pentru persoanele cu dizabilităţi. Centrul Arca.

Când intri în curtea bisericii te năpădeşte liniştea. Singurele zgomote sunt trilurile păsărilor. Se mai aude, după-amiaza, şi veselia copiilor când sunt afară, la joc. Iar pentru părinţii, ai căror copii intră în centru, din căsuţa de lângă biserică răzbate speranţa.

"Eu am învăţat să scriu de la Darie, am început să scriu din luna iunie 2007", citesc pe ecranul calculatorului din faţa Biancăi. Are 35 de ani şi s-a născut cu tetrapareză spastică - sindrom piramidal genera­lizat, motiv pentru care nu se prea poate mişca şi nici nu poate vorbi. Mama ei a reuşit să o facă să stea în scaunul cu rotile, i-a citit şi a-nvăţat-o să citească. Cu toate astea, până acum doi ani, Bianca nu avea nici o posibilitate de a comunica.

"Am fost foarte bucuroasă când am reuşit să spun că-mi place Kenny Rogers", mai scrie Bianca. Viorel Darie, cel care a gândit şi a aplicat în Constanţa un program pe computer pentru nevăzători, după cum mi-a spus părintele Picu - liderul spiritual al Centrului, a învăţat-o şi pe Bianca să scrie pe calculator. "Pentru mine a fost ceva nou. N-am lucrat niciodată cu cineva care nu poate să comunice deloc. A trebuit să găsesc soluţii. Am încercat mai întâi să o învăţ să tasteze cu mâinile, dar îi este aproape imposibil." Aşa că Darie a învăţat-o să tasteze cu nasul.


DOI CA UNUL
Şi părintele Picu, zâmbind cu uimire încă, mi-a povestit un episod. "Avem doi copii. Unul nu poate folosi mâna stângă, unul nu poate folosi mâna dreaptă. Şi, ca să poată face şi ei felicitări, Darie i-a pus pe-amândoi unul lângă altul, să lucreze împreună cu cele două mâini, ca şi cum ar fi ale unuia. Unul tăia la ghilotină, celălalt ţinea, apoi unul punea lipi ci şi ambele mâini lipeau pe felicitări. Aşa au putut lucra."

Mulţi dintre cei 20 de beneficiari ai centrului sunt adulţi, dar mintea lor e tot de copii. Chiar dacă, din lipsă de spaţiu, sunt împărţiţi în două grupe, ce vin la Centru de două ori pe săptămână, mulţi dintre părinţi cred că Dumnezeu le-a întins o mână... Mama lui Victor, un băieţel de 10 ani cu sindrom Langdon Down, nu mai pridideşte cu mulţumirile: "îÎi trebuie mult calm şi dăruire, pe care părintele Picu şi doamna Mariana, preoteasa, le oferă din plin. Niciodată nu o să reuşim să le mulţumim pentru tot".
Ştie cât e de important să fii primit, şi mai ales cu braţele deschise, pentru că, nu demult, Victor a fost respins de la o şcoală step-by-step, deşi avea profesor de sprijin. Nu l-au vrut părinţii celorlalţi copii. "La centru au făcut felicitări, ouă de Paşti, unele expoziţii au fost cu vânzare şi mult s-au mai bucurat copiii când au văzut că sunt şi ei utili. Îi mai scot în oraş la o pizza, să înveţe să se descurce, şi tare mândru a fost Victor când mi-a spus acasă: «Mami! Am tăiat singur pizza!».

A început să facă faţă unei discuţii cu copiii de vârsta lui, acum nu mai e izolat de ceilalţi... Şi mai e un aspect", a ţinut să sublinieze mama lui Victor, "foarte important pentru noi, părinţii. Acolo noi nu plătim nimic. Nici nu vă imaginaţi cât de mult înseamnă! Sunt şi foarte bine hrăniţi, mai ales că doamna preoteasă nu acceptă nici o chimicală la mese. Şi totul, pe cât se poate, se face acolo: de la pâine la dulciuri. Chiar şi sucul de roşii.
E un loc tămăduitor pentru trup şi suflet".  

Toate mamele cu care am vorbit împărtăşesc aceleaşi gânduri de mulţumire faţă de cei doi - preot şi preoteasă -, faţă de voluntari, dar şi faţă de Parohia din Suedia, care a făcut posibilă existenţa acestui centru. Mame care au observat cum copiii lor ies încet, încet din însingurarea şi tristeţea în care fuseseră aruncaţi de boală şi de societate şi încep să trăiască. Să râdă, să povestească, să le ajute atât cât pot şi să sară din pat cu nerăbdare când aud că a venit microbuzul care-i duce la Centru.

Mamei Danielei i s-a spus că fiica ei nu va ajunge la 7 ani. Apoi că nu va trece de 14. într-adevăr, a fost la un pas de moarte într-un cămin din Caransebeş, unde în două săptămâni s-a umplut de râie până-n tălpi. Dar a scăpat şi de acolo. Şi a ajuns la 29 de ani. Acum e veselă şi dornică să se facă utilă. Pe Mihaela, o cifoscolioză a ţinut-o închisă-n camera ei timp de 16 ani. Acum e amatoare de plimbat şi chiar de dans şi îşi ajută mama la treburile casei, povestind întruna despre prietenii pe care şi i-a făcut în Centru.

Până în 2002, Ramona, o fată de 16 ani, a tot schimbat centrele, care se închideau din lipsă de fonduri. "În 2002 ni s-a întins această mână", spune mama ei. Şi mama Ştefaniei, o puştoaică de 15 ani care s-a născut cu sindrom Reklinhausen, ne-a povestit cum era odată, când ieşea cu fetiţa în parc, iar ceilalţi părinţi îi spuneau "ia-o de-aici, că ne sperie copiii!", dar nu-i blamează, îi înţelege, deşi o doare... Din 2001, de când a descoperit Centrul, socializarea şi terapiile au făcut minuni.
"DE LA CORTUL LUI MOISE LA TEMPLUL LUI SOLOMON"
Aşa a rezumat părintele Nicolae Picu istoria ridicării Bisericii Sfântul Mina. La început a fost Fundaţia Aşezămintele Sfântului Mare Mu­cenic Mina, înfiinţată de câţiva oameni care-au vrut să construiască o biserică din lemn, în stil maramureşean. N-a fost uşor, dar, după cum spune părintele Picu, "piedicile sunt lăsate de Dumnezeu ca să le depăşeşti, nu să te opreşti în faţa lor. Dar, după ce le depăşeşti, le şi uiţi".

Doar la insistenţele noastre a menţionat câteva. Cu zâmbetul pe buze. Prima locaţie oferită atunci, cu dărnicie, de Primărie a fost în Poarta 6 - un cartier periferic din sudul ora­şu­lui. "Am spus că o astfel de construcţie trebuie pusă în valoare undeva, într-un cadru natural, nu poate fi amplasată între blocuri, aşa că, pâ­nă la urmă, am obţinut o nouă locaţie, tot aici, în Parcul Tăbăcărie, în apropierea satului de vacanţă."

Ulterior, locaţia s-a mutat lângă microrezervaţie şi, deşi atunci părintele s-a amărât, şi-a dat seama că a fost voia lui Dumnezeu. "Aici nu fusese nimic construit vreodată, aşa reieşea din toate actele. Şi, neavând noi pe nimeni împrejur, se contura o mare pro­blemă: de unde tragem curent electric? Ne-am apucat totuşi de săpat fundaţia şi, săpând, am dat de... curent. A fost un miracol. Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu vrea să-i ridicăm Casa în acest loc."

O altă piedică grea a fost un accident vascular cerebral care l-a scos pe pă­rinte din preoţie timp de câţiva ani. Dar, deşi a fost operat, nu s-a putut ţine departe de biseri­că nici un an. Tot ce ţine de ridicarea bi­sericii este spectaculos, în amintirea preotului. De la meşterii care veni­seră tocmai de la Ieud, sub comanda iscusită a artistului Gavrila Hotico, care au început a măsura şi a tăia buştenii, pâ­nă la imaginea idi­lică, în care câte patru maramureşeni cocoţaţi pe scări băteau şiţa pe fiecare perete.
BISERICA FILANTROPICĂ
"Având în vedere că ni s-a oferit această mare bucurie, de a face o biserică, am hotărât să fa­cem ceva pentru ajutor", a continuat părintele. "între timp revenise în ţară, în vizită, un fost coleg al preotesei, Bogdan Ţimiraş, diaconul Parohiei Kungsbacka-Hanhals din Suedia, care se aplecase şi asupra copiilor cu dizabilităţi. Din 1994 aveau şi în România câţiva copii, pentru care organizau o dată pe an o tabără de va­ră."

A însemnat mult pentru copiii care aici aveau parte doar de izolare. "Aşa că ne-am unit forţele cu Parohia Kungsbacka-Hanhals şi am preluat aceşti copii", adaugă părintele Picu, de-aici continuând Mariana Picu, preoteasa. "La în­ceput mergeam cu ei, sâmbăta, la Şcoala nr. 2, unde am intrat cu ajutorul unei profesoare. Eu făceam un fel de consiliere cu părinţii într-o clasă, iar în altă clasă voluntarii lucrau cu copiii activităţi orientate în special pe comunicare."

Apoi, Parohia din Suedia i-a ajutat financiar cu construirea centrului, cu mobilarea lui, dar şi cu experienţa, iar în anul 2005 uşile Centrului Arca s-au deschis. "Parohia Kungsbacka-Hanhals ne ajută cu salariile psihopedagogilor. Ne ajută şi voluntarii, care muncesc foarte mult cu aceşti copii. În rest, aproximativ 70% din ne­vo­i­le centrului vin dinspre Biserică", explică pre­o­tea­sa. "Încercăm să dezvoltăm autonomia personală prin stimulare cognitivă, educaţie religioasă, comunicare, terapii ocupaţionale, de­sen, modelaj, meloterapie, ludoterapie, masaj...

Şi să-i învăţăm să se autoîngrijească, să devină independenţi de familie, să fie utili, să poată face ceva ca să-şi câştige existenţa. De aceea, mai avem în plan să înfiinţăm şi un atelier protejat, în care ei să producă ceva sau să presteze un serviciu."

Pe lângă cei 20 de beneficiari ai Centrului Arca, Fundaţia Aşezămintelor Sfântului Mare Mucenic Mina, prin preotul Picu şi soţia sa şi împreună cu Parohia din Suedia, mai au grijă şi de alte 30 de familii din judeţ. Fa­mi­lii sărace cu copii imobilizaţi la pat. Sunt ajutate cu bani şi cu cele de trebuinţă, atât cât se poate.