Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Conducerea partidului comunist din România (1945-1965), grevele de la Atelierele CFRGriviţa au fost considerare în istoriografia PCR cea mai glorioasă pagină a luptei clasei muncitoare contra burgheziei, iar liderul PCR, organizatorul lor.
În realitate, Gheorghiu-Dej a fost arestat în 14 februarie (după alte referinţe, în 15), înainte de conflictul dintre grevişti şi forţele trimise de autorităţi. Cum anume s-a produs arestarea e greu de precizat. După unele mărturii, s-a făcut la Ministerul Comunicaţiilor unde Gheorghiu-Dej şi Ilie Pintilie se aflau în fruntea unei delegaţii venite să prezinte revendicările ceferiştilor.
Înştiinţaţi despre arestări de familiile celor reţinuţi, în 15 februarie o delegaţie a muncitorilor de la Atelierele CFR Griviţa a încercat să discute cu direcţia, dar directorul Atanasiu a refuzat să-i primească. Revoltaţi de refuz, circa 5.000 de muncitori protestează în curtea Atelierelor.
În 16 februarie se deschide focul. În raportul ministrului de Interne, G.G. Mironescu, grevele de la Griviţa sunt prezentate ca efect al instigării comuniştilor. Iar intervenţia armatei s-ar fi produs după ce s-a deschis focul din partea insurgenţilor! Arestaţi ca instigatori la dezordini sociale au fost toţi comuniştii cunoscuţi chiar dacă nu participaseră la grevă.
Arestaţii au fost împărţiţi în două loturi. În vara lui 1933, Consiliul de război al Corpului II Armată din Capitală i-a judecat pe conducătorii ceferişti şi petrolişti din primul lot. Sentinţa a fost casată, dar procesul a fost rejudecat în iunie 1934, la Craiova. Pentru cel de-al doilea lot, avocaţii apărării au conceput o tactică de tergiversare, astfel că toţi cei implicaţi au scăpat fără condamnări. Printre ei s-a aflat şi avocatul Lucreţiu Pătrăşcanu.
La Craiova au fost pronunţate sentinţe grele: 12 ani muncă silnică pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej – în baza sentinţei nr. 571 din 19 august 1933 – şi încă şi mai mulţi pentru Chivu Stoica (15 ani muncă silnică!), Gheorghe Vasilichi, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu.
Puţină vreme după pronunţarea sentinţei, la cererea Cominternului, conducerea PCdR a organizat evadarea lui Doncea, Petrescu şi Vasilichi şi trimiterea lor în URSS. Aceştia au revenit în România abia în toamna lui 1944, după ce îndepliniseră acolo alte misiuni, al căror conţinut îl vom afla abia când arhivele Cominternului vor fi puse în circuitul istoricilor.
Din această perioadă s-a păstrat o scrisoare trimisă de Gheorghiu-Dej unei femei apropiate.
Craiova 21 august 1934
Dragă Marişca
Am primit scrisoarea ce mi-ai trimis şi citindo mam bucurat f. mult. Mam bucurat mai ales de faptul că nu maţi dat uitării, că şi astăzi sunt privit ca unul din familia voastră. Pot spune că din 6-7 c.p. pe care le-am trimis pe la diferiţi prieteni nu mi-au răspuns nici unul în afară de Voi. Eu, de aici, unde stau închis nu am uitat nici un moment pe acei cu care am veţuit, indiferent dacă ei au fost de bună credinţă sau nu. Zile, - nopţi şi luni întregi mă gândesc la ei, aştept cu nerăbdare, cu inima tremurândă că doar – doar şi-o aduce cineva aminte de mine şi mo întreba cum o duc cu sănătatea. Nu pot spune că dacă sunt închis mau uitat cu desăvârşire toată lumea! Nu ! O dovadă în acestă direcţie este faptul că înteaga muncitorime din România şi din toată lumea nu numai că se gândeşte la noi dar organizează lupta pentru eliberarea noastră.
Ziare, broşuri, fotografii şi apeluri către muncitori arată ce am făcut noi pentru muncitorime, cum ne-am sacrificat libertatea, tinereţea şi viaţa pe care am închinato întreagă clasei muncitoare. Sunt mândru că am luptat pentru o operă mare, operă pentru eliberarea clasei muncitoare, pentru binele şi interesele oamneilor săraci, nu pentru mine. Gândul meu va fi veşnic la clasa muncitoare. Voi lupta până la capăt, viaţa mea ca şi a tuturor oamenilor de bine, conştienţi de rolul social cel are în viaţă nu pot face altfel chiar şi de s-ar afla la capătul celălalt al pământului. Viaţa fără luptă nu are nici un sens, treci prin viaţă ca un simplu fapt divers. De aceia, eu nu regret faptul că sunt închis căci libertatea pentru mine ca şi pentru orice muncitor conştient nu este folosită decât tot pentru luptă. Mâine dacă miar da drumu acelaş lucru la-ş face. Dar dacă mai sus reproşez că nu mi s-a scris, nu mia răspuns cel puţin la scrisorile pe care le-am trimis, o fac pentru că am şi eu pretenţia că am avut o legătură sufletească aşa cum am avuto eu, căci eu nu am fost ne sincer în viaţa mea şi de aceia cred că toţi trebuie să fie aşa. Dar cum am arătat mai sus, în afară de voi, şi mai ales de tine dragă Marioară şi surioarele mele nimeni nu mi-a răspuns. O scrisoare în închisoare face mult căci îţi mai face iluzia că eşti în contact cu lumea din afară, mai auzi câte ceva de la cei ceţi sunt dragi. Scrisoarea ta, suflet sincer şi curat, nici nuţi poţi închipui ce mult ma bucurat. Am citito şi răscitito iar din ea se desprinde numai sinceritate şi dragoste frăţească. Mi-ai scris de Joje că s-a făcut mare, nu scrie acasă, câştigă 3-400 de lei pe lună şi nu vă ajută, nu a fost acasă de la paşti.
Îmi pare f. rău. Credeam că Joje o să fie totuş un (cuvânt indescifrabil) ascultător şi bun mai ales în vremurile astea de criză. Dar poate se va îndrepta. Dar ceea ce-mi scrii de loiciko draghe mă bucură şi mai mult. A promovat cu media 7, este silitor şi urmează mai departe. Aş regreta f. mult dacă loiciko nu ar urma până la capăt căci din primul moment mi-am dat seama că va fi ceva în viaţă. De aceia vă rog să-l încurajaţi şi mai ales ajutaţ din răsputeri să reuşească.Cred că nici loici nu va uita familia pentru efortul ce-l face pentru el. De altfel, am constatat că este bun la suflet şi f. sincer. Eu nu pot decât să-i doresc din suflet izbândă deplină, iar el să nu uite de rolul lui în societate, să nu uite că e fiul lui Brigadierul Negrea şi să-l stimeze şi ajute. Să apere interesele celor săraci aşa cum fac şi eu.
Mi-ai scris că tu nu mai mergi la şcoală. Îmi dau seama de greutăţile prin care treceţi căci dacă aţi fi avut mijloace materiale ai fi urmat mai departe căci eşti fată inteligentă. Însă vreau să-ţi atrag atenţia dragă Marioară şi să nu îmi ei în nume de rău faptul că îţi dau un sfat care îţi va fi folositor mai târziu. Şi anume: Să nu-ţi pierzi timpul fără rost. Nu vreau să spun cu asta că dacă stai acasă nu faci nimic! Nu! Dar timpul foloseştel cât mai bine. Dacă încă nu te-ai dus la vre-o croitorie până în prezent, nu ţie timpul trecut, eşti tânără. Nu aş avea pretenţia ca să înveţi complect meseria să ei certificat. Dar să înveţi atât cât ţi-ar folosi ţie. Să ştii că nu este o ruşine asta. Vei vedea mai târziu ce mult îţi va folosi. De altfel poate că ai şi făcut lucrul acesta mai de mult. Vei şti că sora mea Victoria a fost la mine la Bucureşti când a fost primul proces în 1933 şi a stat vre-o 2 luni în care timp a găsit de lucru şi a câştigat ceva bani din care chiar m-a ajutat şi pe mine. Ce bucurie am avut mai ales când ea mia spus că datorită insistenţelor mele şi ajutorului dat la timp a învăţat croitoria, astăzi fiind o croitoreasă de lux.
De aceia te îndemn şi pe tine. Ce bine miar fi părut să vă fi cunoscut mai ales când eram şi eu liber. Acum nici surorile mele nu au pe nimeni în viaţă decât pe mine iar eu la închisoare. Dragă Marioară. După aceste înşirări de cuvinte care poate te va plictisi când le citeşti să-ţi scriu şi ceva din viaţa noastră de puşcăriaşi.
Noi suntem în număr de 7: Petrescu, Doncea, Marin, Chivu, Şoni, Vasilichi şi eu. Toţi trăim într-o cameră şi dormim pe paturi comune. Din primul moment când am venit la Craiova la închisoare, pentru a fi rejudecaţi neam luptat mult cu “păduchii de lemn” pe care iam învins graţiei terpentinei şi gazului. Cu puricii ne luptăm mereu dar tot mai sunt. Mâncăm de la cazan o ciorbă, mămăligă sau pâine. Ne-am procurat un primus şi gătim noi, cu rândul fie care ca la armată. Verdeţurile aici sunt f. eftine aşa că cu puţin unt-de-lemn gătim minunat încă un supliment de mâncare la supa sau ciorba de la cazan. Ducem o viaţă colectivă începând de la mâncare şi până la luptă pentru a câştiga cele necesare în închisoare, căci de bună voie nu dă.
Educaţia ne-o facem tot în colectiv, învăţăm problemele politice Economice şi sociale, Ştiinţă: Geografie, Matematici etc. ca şi limbi străine.
Eu dexemplu mă silesc să învăţ franceza şi rusa. Facem discuţii f. interesante despre tot şi ori ce. La noi nu există al meu sau al tău. Tot este al tuturor, toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Aşa trebue să fim dacă vrem să clădim o lume nouă şi mai dreaptă. Sunt zile senine în închisoare, dar sunt şi zile negre. Zile negre sunt atunci când ne bagă în lanţuri, ne bate şi ne aruncă în carceri zile, nopţi şi chiar săptămâni întregi. Nu se poate fără astea. Călăii nu cunosc milă. La închisori ca: Doftana, Suceava, Aiud etc. cine intră pe puţini ani ese ne om afară, candidat pentru groapă. Iar cine intră cu pedepse grele să-şi ia adio de la viaţă. La închisoarea Doftana în celule vara nu poţi sta fără haină că îngheţi, iar iarna toţi deţinuţii politici sunt degeraţi mai ales cei care nu sunt îmbrăcaţi bine şi n-au învelitori. Pentru o mică abatere de la regulamentul închisorii sunt bătuţi până la sânge şi aruncaţi în alte celule numite haş (H) fără pat, fără rogojină, pe cimentul gol unde mai aruncă şi o găleată de apă care îngheaţă când este iarnă pentru a ţine cât mai frig, iar deţinutului i se ia hainele şi este băgat numai în cămaşă ca să-l distrugă şi în fie care seară câte 50 lovituri la popou şi spate apoi îl aruncă îndărăt. Că mâncare li se dă la cei pedepsiţi cu haş (H) un sfert de pâine crudă şi neagră ca pământul şi apă, odată pe zi, iar de 3 ori pe săptămână (postul negru) nici pâine nici apă toată ziua. De afară nu li se permite ajutoare etc. Acum am auzit că s-ar mai fi îndreptat regimul acolo însă nu ştiu precis.
Dacă ne respinge recursul cu siguranţă că acolo ne duce. De aceia ţiam arătat numai o mică parte din (zilele negre) ca să ai ideie despre viaţa noastră. Însă noi nu ne descurajăm, căci după noi vin alţii şi alţii. Dacă noi vom pieri între zidurile închisorii ne vor înlocui alţii care vor duce opera mare până la capăt. Eu şi toţi cei care stăm închişi ne-am făcut datoria, acum e rândul celor ce sunt afară să şi-o facă.
Dacă mie dor de ceva, apoi mie dor de libertate de a putea iar lupta căci aici eşti cu mâinile şi cu picioarele legate. Şi mie dor mult să vă pot vedea pe voi. Săl văd pe Dnul Negrea, pe Dna Luizica să stăm iar împreună la masă, să-l văd pe Joje şi loiciko draghe să le mai povestesc despre lume, lucruri şi oameni, să te văd pe tine dragă Marioară, sufletul tău bun şi sincer. Cred că nu voi uita niciodată clipa în care mam despărţit de voi, parcă vă văd şi acuma: Madama Luizica cu lacrimi în ochi cu braţele încrucişate nu putea rosti decât de ce pleci stai la noi, Marioara încremenită în uşă cu ochi mari şi plini de lacrămi iar la un moment dat se repede spre mine şi mă îmbrăţişează strângândumă cu braţele ei gingaşe şi rugândumă să nu plec iar loici tăcut privea şi el această scenă care pe mine ma zguduit aşa de tare în cât n-am fost capabil să scot 2 cuvinte care să-mi fie înţelese aşa eram de emoţionat. Parcă eram un condamnat la moarte când se despărţeşte de ai să-i. Dragii mei, vă rog să mă credeţi că pe drum spre gară când am plecat din Dej mă mustram singur – de ce nu am putut şi eu să plâng măcar 2 lacrămi, căci în suflet clocotea durerea despărţirei ca şi cum aveam o presimţire că nu ne vom mai revedea şi cam aşa a fost. Apoi cum am fost condus de Dnul Negrea şi Joje la gară, ce legătură sufletească vă spun că n-am simpţito decât numai la voi şi mama cu surorile mele în lumea aceasta. Acum nu vă am mai aproape decât pe voi pe surioarele mele şi clasa muncitoare care nu mă cunoaşte personal, ci după fapte. Această dragoste nam simţito nici de la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato să-mi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunând copiilor că ei nau tată!- Gândiţivă ce durere am, însă nui nimic, poate mai târziu când copiii vor fi mari şi vor fi în stare să judece, cu toată educaţia ce le-o dă mama lor în contra mea, ei poate îmi vor da dreptate vreodată. Dacă nu, ce să le fac! Şi aşa eu iubesc pe toţi copiii tuturor deopotrivă şi oamenii de bine. Poate că şi ei îmi vor răsplăti cu o mângăiere dacă voi ajunge bătrâneţea şi nu voi muri în ocnă.
De aceia nu vă voi uita nici odată în viaţa mea pe voi şi vorbesc aşa de mult de voi tovarăşilor mei de suferinţă care acum vă cunoaşte tot aşa de bine ca şi mine şi vă doreşte cu toate că nu vă cunoaşte.
Cred cămi vei răspunde cu toată criza căci ţiam scris ce multă plăcere am să-mi scrii.
Ce face unchiul tău şi fetiţele sunt bine? Dar soţia lui? Ce face Sibian? Complimente din partea mea lui, soţiei şi Dşoarei. Deasemenea le mulţumesc la toţi care au venit la proces: lui Sabo –Sot.Mare – Sibian – Câmpian – Unchiul tău (cuvânt indescifrabil) şi Dnul Negrea căruia îi mulţumesc special.
Dragă Mărioară. te rog dute la Sot.Mare şi în fine la toţi acei de mai sus care au venit la proces şi mulţumeştele în numele meu şi spunele că le-am scris la toţi de ce nu mi-a răspuns? Cerele adresa exactă ca să le scriu la Dej. Ce face Mămica? Multe, multe compl. de la mine. Te rog scriemi mult de tot şi toate ce se întâmplă pe acolo, cu ce te distrezi etc. compl. Dlui Ştruţi şi Madam Ştruţi. Compl. Doamnei Fodor şi tuturor celor ce mă cunosc. Compl.Doctorului Vaş – chiar dute pe la el. Sărută pe loici, Joje, Mămica şi tăticu din partea mea iar pe tine te îmbrăţişez şi te sărut cu dor de frate.
George
Dragă Marioară. când îmi scrii să nu pomeneşti în scrisoare lucruri ce nu sunt necesare că ei se poate să-mi oprească scrisoarea.
Îţi trimit alăturat şi o fotografie dintrun ziar care a apărut în timpul procesului la Craiova, fotografie care a fost luată în timpul transportării noastre la consiliu de război în lanţuri. Acel cu cruce însemnat la picior sunt eu.
Adresa mea este: Deţinutului Politic Ghe. Gheorghiu
Închisoarea Militară Craiova
Aştept răspuns. Cu mult dor şi dragoste
George
Citește pe Antena3.ro
