Mica Atlantidă de la Plăieţu

Drumul urca si coboara, cand gales, ca un somn de fata de mare, cand zbuciumat, ca un suflet posedat. Copaci cu frunza vioaie il strajuiesc pe laturi. Picioru-mi da sa evite o baltoaca, dar calca pe mere cazute la pamant toamna trecuta si neadunate de nici o mana omeneasca. Din ele tasneste, vrea, simte nevoia sa tasneasca, seva – pesemne dulce-acrisoara – neafectata de valtoarea iernii. Case parasite, dar inca in picioare, cu pereti si acoperis, dar fara ferestre si usi, parca te cheama de pe de laturi. Sa le dai, pur si simplu, binete. S-au plictisit de singuratate. Sunt multi ani de cand nimeni nu le-a mai trecut pragul. Si fundatiile lor, solide, de piatra, din piatra muntelui, tanjesc dupa un stapan. O fantana taie, la un moment dat, pe­re­tele masivului. Cateva icoane, o cruce de lemn, cununi de flori uscate, toate se vad pe mar­ginile fantanii si in spatele ei. Un catel cat o pisica se zbate in lantul din curtea unei case. Semn, pe langa aleia pietruita, proaspat ma­tu­ra­ta, ca aici, contrar locului pustiu, sta cineva. Gar­dul sta pe alocuri sa pice, dar poarta pare bine sustinuta de stalpii de piatra. O femeie in varsta, care trebaluieste prin curticica, se da aproape, cand aude pas de om si zvon de glasuri. "Latra el, Gicuta, sunt primele vorbe rostite, da’ ma gandeam ca o fi vreun vanticel pe ulita. Ca mai latra si la vant daca nu e picior de om... Uita si sa latre. Cine sa vie aici, la noi, la marginea lumii?"

Stramutarea
Pe aceste plaiuri uitate de timp si de lume, aici, unde muntele e vecin cu apa ca nicaieri in alta parte, locuiesc, aproape nestiute de semeni, dar si de autoritati, sase suflete. Unul mai napastuit ca altul, unul mai insingurat ca altul. Este satul Plaietu din Prahova. Sau ce-a mai ramas din el, dupa ce pe locul lui s-au facut barajul si lacul de acumulare de la Maneciu. In anii ’80, cei peste 500 de locuitori ai satului au fost stra­mu­tati, cu catel, cu purcel, cu ce a avut fiecare, in co­muna, unde prin grija partidului se construi­se­ra cateva blocuri de locuinte, cat sa-i includa pe toti in apartamentele insirate de la parter pa­na la etajul al patrulea. Nu e tocmai la in­de­mana, dupa ce ai trait o viata cu picioarele pe pa­mant, sa dai uitarii tot si sa te muti "la cu­cu­ri­gu", intre peretii reci si statici ai blocului. Be­to­nul i-a speriat pe multi, si unii au refuzat apar­ta­mentele facute de autoritati, si-au cumparat te­renuri, apoi, cu ajutor de la CEC si banca, si-au facut cate o camaruta. Altii s-au mutat la rude si, in timp, au inceput construirea unor lo­cuinte proprii. Dar a existat si o a treia catego­rie: cea a oamenilor care n-au vrut sa fie dez­ra­dacinati, care au plans dupa terenurile lor mo­l­come si valurite odini­oa­ra de lanuri de po­rumb si livezi cu fructe, care au spus sus si tare ca ei nu pleaca de pe aceste locuri, fie ce-o fi! Ei vor sa moara pe locurile unde au trait. Si n-au plecat. Doar cand apele barajului au acoperit totul si-au mutat casele mai sus, pe munte, cu cativa metri si au continuat sa-si duca viata acolo. Fara apa potabila, fara gaze, fara telefon, fara curent electric. Au gasit insa o re­zol­va­re pentru toate: se incalzesc cu lemne, manca­rea o fac pe pirostrii, apa de spalat iau din lac si de baut de la singura fantana ramasa in pi­cioa­re in sat, dupa ce lacul le-a cuprins pe toate ce­le­lalte. Lumina au ziua de la soare si seara de la lumanare sau, in cel mai fericit caz, de la vreo lampa cu gaz atarnata la loc de cinste, pe peretele casei, alaturi de candela la care se inchina. Astfel, de ani in sir, cea mai mare problema a celor care locuiesc inca la Plaietu e achizitionarea de lumanari, sticle de lampa si petrol. Despre telefon nici nu poate fi vorba. Unii n-au vazut in viata lor unul, nu stiu cum se procedeaza cand vorbesti la el, nici macar cum se tine. Cum casele, atatea cate mai sunt locuite, caci multe au fost parasite, sunt destul de departe unele de altele, cei sase "magnifici" statornici nu au, in serile lungi si pustii, nici cu cine schimba o vorba.

Constantin Mihaiu, seful de la Compania Apele Romane Buzau, care a dat in folosinta Serviciului de Gospodarire a Apelor Prahova un vaporas, stie cum a fost satul Plaietu acope­rit de ape. "Aici – indica mana omului – era biserica. Acum e pe fundul lacului. scoala era mai incolo. Si cooperativa, magazinul adica. Tot sub ape... Ce jale a mai fost cand au plecat oamenii si si-au lasat casele."

Sub luciul apei linistite si reci zace, ascunsa privirilor omenesti, Mica Atlantida de la Plaietu. Desi satul nu mai figureaza pe nici o harta geografica, daca cineva ar strapunge adancurile in cautarea lui, ar descoperi ulitele de odi­nioara, biserica, scoala, caramizile asezate simetric la temelia caselor, drumul de fier, strabatut, pe vremea cand satul nu era acoperit de ape, de "mocanita", intr-un colt, stinghere, cateva morminte, multe radacini de copaci, ramase intelenite in pamantul transformat in beton, din care, uluitor, dau alte vlastare, cautand lumina. Nici timpul, nici apa, asa cum nici inginerii si nici buldozeristii nu au reusit sa distruga in totalitate Plaietu.

Tesatoarea
Ca sa-i mai treaca timpul, dar si pentru a castiga un banut, batrana din poarta despre care vorbeam mai sus, Niculina Stefan, in varsta de 85 de ani (de fapt, aveam sa aflu, mai toti din Plaietu, in afara de o copila de 9-10 ani, se si­tuea­za in jurul varstei de 80 de ani) tese in raz­boi covoare si carpete pentru cei care au nevoie de ele. Cea mai mare parte a muncii ei este des­ti­­nata satenilor de la Maneciu, cu care ia le­ga­tu­ra ducandu-se pana acolo. Cum vaporasul nu ajunge decat foarte rar la Plaietu, femeia face un colet cu carpetele tesute, o ia pe la coada la­cului, adica aproape 20 de kilometri, si se duce la Maneciu sa-si vanda marfa. "Il mai trimit si pe barbatul meu, zice Niculina, ca a vrut Dumnezeu, cum e El mare, sa ne tina pe amandoi, da’ el mai pregeta, ca e mai batran cu doi ani si se cunoaste. Ma’c eu, ca mai vad si eu lu­mea. Drumul e lung si greu, da’ nu ma duc me­reu, ca sa-mi fie greu." De la unii ia sume modice pe covoarele si carpetele ei, in timp ce altora, pe care-i stie saraci, ca si ea, sau bolnavi, nu le percepe nici un leu. "Numai sa-mi dea lana, ca de vopsit o vopsesc eu, ca nu e mare lucru. Am ierburi si flori la indemana. Si frunze de nuc, si de mar, si cate si mai cate, ca sa fac vopselele astea pentru tesatura. Imi e mila de cei de jos. Au necazuri mai mari ca noi."