Povestea copiilor geniali descoperiţi la ţară, premianţi în liceele de elită ale Iaşilor

Povestea tristă, dar care se termină cu bine, a şcolarilor supradotaţi ce au trăit în mizerie, la ţară. Şcolari care dacă nu ar fi fost sprijiniţi la Iaşi de un generos “domn Trandafir” s-ar fi stins în noroaiele judeţului. Pentru că nu se întămplă aşa, aproape toţi sunt premianţi, unii chiar cu zece pe linie. După ce termină cu rezultate excelente şcoala ajung să studieze în universităţi prestigioase ale lumii.

Acum 13 ani, profesorul Victor Geangalău a pus bazele Asociaţiei Pro Ruralis. De atunci face eforturi considerabile pentru a strânge bani pentru burse şi a le plăti copiilor supradotaţi “recrutaţi” de la ţară (din familiile cu posibilităţi materiale reduse)  cazarea şi masa pentru a studia în liceele de elită ale Iaşiului. Aşadar “Domnul Trandafir” culege “diamante” din noroaiele patriei. Ele stălucesc acum în instituţiile de învăţământ de top ale Iaşiului. Sunt 100 de copii cu vârste între 11 şi 19 ani, copii care au un coeficient de inteligenţă (IQ) peste medie. Povestea acestor copii sărmani cel mai bine o ştie domnul profesor Victor Geangalău. Pentru că el a fost după ei prin judeţ “culegându-i” din fel de fel de cătune, de la fel de fel de familii sărace, dezorganizate; erau copiii capabili ocoliţi până atunci de şansă. Este  binefăcătorul copiiilor inteligenţi de la ţară. “O parte din sutele de mii de copii care populează satele moldoveneşti din România sunt altfel alcătuiţi. Pe lângă multe altele, ei au o inteligenţă nativă de exceptie. Te privesc cu ochi mari, pătrunzători, cântărindu-te pe tine şi cântărindu-şi şansele. Sclipesc ca diamantele în noroi pe lângă un tată banal, recalcitrant şi alcoolic sau agăţaţi de fusta unei mame indiferente şi murdare; alteori stau cuminţi şi flămânzi lângă o bunică, amintindu-şi cu greu figura mamei care i-a părăsit şi care nu le mai spală şi nu le mai cârpeşte singura rochiţă sau singurul pantalonaş de îmbrăcat. Există şi familii normale care-şi iubesc copiii ca pe ochii lor din cap, dar nu au nici un mijloc sigur de câştig decât prin munca ocazională la nivelul satului. Îi privesc serios, ca pe nişte oameni mari, cu dorinţa fermă să le redau zâmbetul şi încrederea în viitorul lor. Mă întreb fugar, care dintre ei va fi urmaşul lui Eliade, Coandă, Brâncuşi, Eminescu, Cioran sau Enescu? Ochii lor îmi redau puterea noilor încercări de a sparge indiferenţa unora, care uită că există copii cu o astfel de inteligenţă, dar şi cu o astfel de sărăcie. Ce vină au ei? Oare ştim să preţuim valorile?”, se întreabă acest om cu suflet mare, profesorul Victor Geangalău şi pe care toate aceste sute de şcolari îl iubesc mai ceva ca pe un tată. Când îl întâlnesc la Iaşi îl îmbrăţişează, îl mângâie, parcă stau cu teamă să nu i se întâmple ceva pentru că de el depinde viitorul fiecăruia dintre ei.

Iuliu
Iată ce povesteşte Geangalău despre condiţiile în care stau aceşti copii înainte de a ieşi la “lumină”. “Casa părinţilor lui Iuliu stă ascunsă printre nişte sălcii pletoase şi salcâmi pricăjiti, iar drumul reprezintă o cărăruie în deal spre casă.
- N-avem drum, se scuză băiatul, l-a ocupat un vecin şi nu ne permite să mai trecem pe-acolo. În curte bunica surdă şi gârbovită de ani se chinuie, cu un topor prea greu pentru ea, să taie un lemn. O salut, dar nu-mi răspunde şi privesc la casa crăpată pe jumătate şi înclinată spre vale. Întăritura de ciment se pare că nu are prea mare succes. De după un coteţ, surorile mai mici şi murdare ale lui Iuliu se opresc speriate din joacă. Apare şi mama copiilor cu un coş în braţe.
- Poftiţi în casă…îi cam murdar…n-am ştiut că veniţi!
În interior sărăcia domneşte peste tot.
- Vă rog să mă scuzaţi că n-am trecut pe la şcoală, dar am ajutat-o pe sora mea să-şi refacă acoperişul casei. Ştiţi, s-a aprins şi a ars într-o noapte…
Ştiam că a ars şi mai ştiam că această femeie plăpândă cu mâinile ei a construit o casă din chirpici pentru sora sa alcoolică, cu două tentative de sinucidere, şi că i-a crescut câţiva ani pe cei doi copii cu taţi neştiuţi pe lângă cei patru ai ei, ca la urmă băiatul surorii să dea foc casei şi să dispară. I-a refăcut acoperişul şi s-a resemnat. Mai mult nu mai putea face!
-Poate aţi aflat că soţul are de patru luni servici, lucrează undeva departe şi câştigă trei milioane pe lună (cca 75 $), iar dumneavoastră nu ajutaţi decât pe copiii foarte săraci. Iuliu se uită la mine cu sfiala, realizând pericolul.
- Sunt mulţi bani trei milioane pe lună? Mă mai ţineţi în proiect? Ştiu că nu am învăţat suficient, am numai media 9,60, dar promit că mă voi strădui mai mult!
Privesc la cele două pagini cu Ancheta Socială de acum doi ani şi ştiu că n-am să mai trec pe la Primărie pentru a le reînnoi. La ce bun?
- Nu, Iuliu, nu pierzi bursa! În timp ce coboram pe cărăruie, băiatul pupa fericit căţelul”.

Matei
O altă întâlnire emoţionantă a domnului profesor Geangalău este cea cu Matei. “Bunica lui Matei se deplasează cu greu, sprijinindu-se de un toiag strâmb. Ne descuie lacătul de pe un lanţ masiv legat de poarta dărăpănată, ca şi gardul de altfel, ca să intrăm în curte. Un căţel cu blana bej latră nesigur, apoi tace. Este încă prea mic, pesemne, ca să se considere stăpân.
- Reumatismul… vă rog să mă scuzaţi, de aceea merg aşa de greu. Aţi venit pentru Matei? A facut vreo boroboaţă?
- Nu, nu a făcut, doar vrem să stăm de vorbă cu dumneavoastră.
În camera bătrânească şi miniaturală este cald. Maşina de cusut a fost oprită din lucru pentru o mică pauză. - Ştiţi, mâine împlinesc cu moşneagul 48 de ani de căsnicie.
- Mulţi înainte, pesemne că v-aţi înteles bine! arunc şi eu vorba.
- Da, da… ne-am înteles bine, aşa cum ne înţelegem şi-acum! zise bunica, privind cu subînţeles spre cămăruţa alăturată de unde se ivi un moşneag taciturn, dar încă dârz. Sunt multe de spus…
Două lacrimi mari se rostogolesc pe obrajii bunicii, dar le şterge rapid cu batista. Copiii ăştia n-au avut noroc, schimbă ea vorba. Mama lui, deşi este fiica mea, i-a părăsit ca pe nişte câini. Şi cât de mult ţinea la ei!
-Arabul cu care s-a încurcat a zăpăcit-o rău de tot. Acum stă pe litoral cu el, este plină de bijuterii, dar n-ar trimite un leu la copii. De altfel, arabul ţine banii… Despre tată, când erau ăştia mici, ce să mai vorbim, îi bătea pâna îi nenorocea şi la urmă îi muşca până îi lăsa laţi pe podele. De câte ori n-a fugit fiică-mea cu copiii în braţe noaptea pe la vecini ca să scape de nebun! Ion, fratele lui Matei acum stă cu taică-său, dar numai el ştie cât pătimeşte la 11 anişori. Il lasă acasă singur zile întregi fără mâncare. El îşi spală şi merge zilnic la şcoală. S-a oploşit pe lângă un preot şi mănâncă ce-i dau creştinii. Când maică-sa i-a părăsit, Matei atâta a plâns, până a făcut spume la gura şi a leşinat, deşi nu-i bolnav de epilepsie. Astă-vară a plecat la un oraş pe malul mării la maică-sa şi mi-a spus că arabul îi dădea o bucată de pâine dimineaţa sau 10 lei şi-i spunea la ce oră să revină seara acasă. Nu-l putea suferi pe băiat. A stat săracul nemâncat zile întregi pe malul mării, uitându-se la turişti. Cu toate astea, ferească Dumnezeu s-o vorbeşti de rău pe maică-sa, imediat îţi răspunde ca n-ai dreptul să o judeci. Poate se gândeşte la bătăile primite, cine ştie?
- Doamna, cu Matei deocamdată nu-s probleme, el să înveţe să nu-i scadă media sub 8, altfel îi necaz. Ştiţi, sponsorii au pretenţiile lor şi bine fac!
Bătrâna înţelege repede scopul vizitei şi ne promite că va vorbi cu băiatul. Plecăm copleşiţi de soarta acestor copii, dar bătrâna ne strigă din drum că mai are ceva de spus.
Păşeşte sprijinită de toiag, parcă mai uşor de astă dată.
- L-aţi văzut pe moşneag, nu scoate un cuvânt, se simte vinovat, dar tot ticălos rămâne. De 39 de ani mănâncă banii cu mândra şi nu-mi dă nimic în casă. Câteodată mai cumpără câte o pâine şi atât! Când am venit de la Iaşi ca pensionari şi ne-am cumpărat bordeiul ăsta, am crezut că am scăpat de mândră, fără să ştiu că şi mândra şi-a cumpărat tot aici o căsuţă. De fapt ei erau înţeleşi, iar eu eram proastă. Dacă primeşte pensia, pleacă la ea la băut, că din cauza băuturii se înţeleg aşa de bine. Eu trebuie să lucrez croitorie, să-i dau trântorului mâncare, pentru că pensia mea îi mică. Din ea le mai dau şi copiilor bani câteodată, dar asta mi-e soarta.
În timp ce bătrâna îşi şterge lacrimile, o asigurăm că totul va fi bine şi ne luăm a doua oară rămas bun, urându-i sănătate şi rezistenţă morală. În acest timp bătrânul priveşte curios la noi de după un colţ de perdea, cu gâtlejul uscat. Oare de ce întârzie pensia?”

Trista poveste a Manuelei
Iată şi povestea Manuelei. “Lângă drumul larg ce trece prin faţa şcolii, casa mică a Manuelei se ţine în picioare parcă agăţată de stâlpul electric. Intru în curtea îngust    ă fără     glas de pasăre, sub privirea mirată a unui căţel costeliv care, pesemne, a uitat să latre. Înconjur de două ori casa, negăsind uşa.
Din stradă apare tatăl Manuelei, respirând precipitat.
- Eram la lucru la un vecin şi v-am văzut că intraţi la mine…
Poftiţi înăuntru, mă invită politicos, deschizând o tăblie din peretele din spatele casei pe care eu nu o crezusem uşa, poate şi pentru faptul că nu avea trepte.
- Mi-a povestit Manuela de dumneavoastră că o ajutaţi, Dumnezeu să vă dea sănătate!
Privesc la mâinile lui mari cu pielea crăpată şi aspră. Îi lipsesc două degete şi mă întreb cum se descurcă la lucru.
- Fac şi eu ce pot! Ajut vecinii pentru mâncare, că bani nu au nici ei. Am pentru iarnă o mie de kile de porumb şi două butoaie cu varză. Acum aştept alocaţia copiilor ca să cumpăr sare. Pe cei şapte ari ai mei nu s-a făcut mare lucru, dar mai lucrez în parte ca să putem trăi. Nu am nici timp şi nici bani să mă duc după adeverinţe pentru ajutor social. Ne descurcăm cu alocaţiile cum putem.
Un calcul în gând îmi dă dimensiunea sărăciei. Dacă şi Manuela ar fi acasă, această familie ar trăi cu 4,375 Euro pe lună de persoană, o familie care trăieşte totuşi în Europa cea bogată! Ghicindu-mi parcă intenţia gazda mă preveni:
- Nu am încă vârsta de pensionare. Am lucrat cândva ca sudor 21 de ani. Deşi n-am absentat niciodată de la serviciu, m-au dat afară ca pe un câine…Dar nu asta a fost marea problemă, ci Lavinia, nevasta mea. A zăcut la pat, la început de supărare, apoi de mixedem, boala tâmpeniei, mai bine de nouă ani. Îi dădeau fetele cu linguriţa de mâncare, dar ea nu vorbea niciodată. Am îngropat-o anul acesta în februarie. De alfel şi Irina se pare că îi moşteneşte boala. Nu poate să înveţe, iar profesorii din sat o chinuie cu ştiinţa lor, de parcă ar fi ea de vină. O urmează pe mă-sa săraca şi n-am bani s-o tratez, că poate ar mai duce-o.
- Văd că eşti singur, celelalte fete unde sunt?
- Păi cea mare a înfiat-o mai demult un frate ca să primească apartament, da’ nu-i dă de mâncare şi mai mult stă pe-acasă şi merge prin sat cu mine la lucru. Ştiţi, face treaba ca şi un bărbat! Adina îi elevă la liceu la Iaşi şi o ajută bunicii soţiei de la Rădăuţi, cât or mai avea şi ei zile. Nu stă nici ea degeaba. Locuieşte la o bătrână pe care o îngrijeşte, îi face curat şi de mâncare.
Îi întrerup vorbele, privind prin casă la un televizor vechi, de decor, pentru că bojdeuca numită casă nu-i racordată la curentul electric, deşi stâlpul este la poartă. Pe jos stau zdrenţăroase resturile unor covoare, care cândva erau mândria fostului apartament.
- Dar fetele, unde dorm, când sunt acasa?
- Eu dorm aici, iar ele în camera lor, alături.
Două paturi improvizate, pereţii împodobiţi cu pagini colorate din reviste, o diplomă de premiul I şi câteva poze decolorate reprezintă întreaga lor avere. Un scaun şchiop ţine loc de şifonier. În rest, o sărăcie lucie, dar curată.
- O mai puteţi ţine la şcoală pe Manuela şi anul acesta?
Dau din cap afirmativ privind cu admiraţie la acest om plin de suflet pentru fetele lui.
- Poate ea să ajungă departe, că-i cea mai deşteaptă. Aţi văzut, are şi diplomă!
Omul zâmbeşte larg, conducându-mă la maşină. O rază de soare străpunse norii grei de pe cer şi lumină căsuţa preţ de-o secundă. Maşina urcă cu greu dealul spre şoseaua asfaltată prin mâzga drumului şerpuit. Încet, satul dispare în negura deasă de parcă nici n-ar fi existat. Ce simplu ştie mama natură să rezolve problemele oamenilor!”, completează povestea profesorul Geangalău, “tatăl”, “părintele” copiilor supradotaţi de la Iaşi. La întocmirea acestui reportaj am folosit informaţii de pe blogul personal al profesorului Victor Geangalău.