Portret de zeu cu părul alb

Într-o lume în care aproximativul, aparenţele şi mediocritatea sunt ridicate la rang de măiestrie, este reconfortant să ştii că, aproape de noi, există încă zei. Dacă ar fi să nu fie decât unul, atunci acela nu poate fi decât Bonatti. Walter Bonatti.

Oricât de departe revine în memoria amintirilor mele, prima imagine despre Bonatti datează de pe vremea când eram adolescent. Pe coperta unei reviste, într-o maşină străină, în faţa unui hotel din oraşul meu. Decenii mai târziu, icoana din revista Epoca, idolul ucenicului alpinist care eram la poalele Mont Blancului, părea să aştepte doar întrebările mele într-o seară de proiecţie care ne-a purtat ochii din Pata­gonia în Antarctica. Sau viceversa. Alte decenii au trecut. Părul s-a albit. Lumea a evoluat, uneori s-a schimbat, agale călcând în picioare valorile care au constituit dintotdeauna fundamentul celui care poate fi consi­derat alpinistul la superlativ. Respectul a fost cre­do-ul care a stat la baza unei cariere pe cât de scurtă, pe atât de împlinită. Respectul faţă de munte, faţă de înaintaşi, faţă de o etică.
Totul a avut un început, la poalele stâncilor care formează celebrele Grigna, la doar câţiva kilometri de „Cel mai frumos loc din lume”, Lacul Como, după spusele lui Stendhal.

Premiere şi lupte
Elia, care tocmai s-a stins, a fost mentorul puştanului Walter. Un puştan deosebit de talentat, atât de talentat, încât din vara următoare, 1949, în palmaresul său aveau să se înscrie ascensiuni celebre precum faţa nordică de pe Piz Badile, faţa vestică de pe „aiguille Noire de Peuterey” şi mai ales, cunoscătorii vor aprecia, pilastrul Walker de pe Grandes Jorasses în Mont Blanc. La doar 19 ani. Vor urma 15 ani de premiere şi lupte, drame şi victorii. Premierele sale, totdeauna situate la nivelul superior al dificultăţilor, au fost mereu rezultatul intuiţiei şi a osmozei cu muntele.

Mont Blanc-ul, masivul, cel pe care Bonatti îl numeşte „tatăl său” nu se lasă niciodată domesticit la prima încercare. Complexitatea sa conjugată cu verticalitatea versanţilor se completează la perfecţie cu instabilitatea meteorologică la originea atâtor drame. Ruta de pe faţa estică pe Grand Capucin, care, deşi a suferit de pe urma suprapitonării din partea repetitorilor, rămâne simbolul tenacităţii în lupta cu muntele, dar mai ales natura ostilă. Premiera de pe faţa nordică, în „Tre cime di Lavaredo”, în plină iarnă pare a fi preludiul dramei care se va derula un an mai târziu. Dacă, pe Lavaredo, sărăcia echipamentului venea să completeze muşcătura frigului, pe pantele dramatice ale trist-celebrului K2, o sărăcie, mult mai gravă a pus în pericol viaţa tânărului Bonatti.

Sărăcia – mizeria umană a veveriţelor, desemnate pentru victoria finală, îl obligă pe mezinul de 24 de ani şi partenerul său, hamalul Mahdi, la un bivuac, în plină furtună la peste 8.100 de metri. Fără cort, fără sac de dormit, fără mâncare. „Trădătorului” Bonatti îi vor fi totuşi recunoscute, 40 de ani mai târziu, meritele care au permis victoria italiană. 1955 este anul capodoperei absolute. Premiera pilastrului sud-vestic de pe micul Dru nu este doar sinteza imaginaţiei şi talentului unui om care avea nevoie să-şi depăşească propriile dubii. Mai mult decât oricare altă premieră, Pilastrul Bonatti este o palmă  mitocăniei celor care i-au dispreţuit munca, implicarea şi sacrificiul pe K2.

Citește pe Antena3.ro

Blocaj la negocierile pentru Guvern. Surse: Nu s-au înțeles pe împărțirea ministerelor

Stil propriu
Dramele, tragediile şi moartea au fost mereu omniprezente în viaţa alpinistului Bonatti. Retragerea dramatică de pe Mont Blanc, la  Crăciunul 1956 prin­tre nămeţii şi crevasele versantului vestic, egalează în intensitate tragedia naufragiaţilor Vincedon şi Henry pe Marele Platou. Incompetenţa ordonatorilor salvării celor doi tineri  se va transforma mai apoi în acuzaţii absurde de „laşitate şi abandon” până pe băncile Adunării Naţionale franceze. Ce ruşine!

Iulie 1961. Patru francezi, Pierre Mazeaud, Robert Guillaume, Antoine Vieille şi Pierre Kohlmann, şi trei italieni - Walter Bonatti, Andreea Oggioni şi Roberto Gallieni, sunt pe cale să găsească rezolvarea uneia dintre ultimele mari probleme alpinistice pe versantul sudic al Mont Blancului: pilastrul central Freney. Cu toţii se află la doar 80 de metri sub creasta înzăpezită care duce pe vârful unde însă nu vor mai ajunge niciodată. Furtuna se abate peste ei. Retragerea spre baza peretelui, adevărata cursă împotriva morţii, avea să dureze cinci zile. Cinci zile de fulgere, trăsnete, ninsori, rapeluri peste rapeluri, de ţipete de spaimă, de urlete de durere. Durerea dispariţiei celor dragi, Guillaume, Vieille, Kohlmann şi Oggioni, a pecetluit pentru totdeauna frăţia dintre Bonatti şi Mazeaud.

Multe dintre miturile şi reperele în care a crezut şi i-au jalonat viaţa s-au dărâmat. Lumea muntelui şi a al­pinismului pare golită de substanţa sa, privirea unora devine apăsătoare. Centenarul primei ascen­siuni a semeţului Cervin este ocazia de a-şi lua definitiv rămas bun de la alpinismul extrem într-un stil propriu, simplu, fără ajutoarele sau echipamentele sofisticate care-i denaturează spiritul. 

În patru zile de frig polar, într-o singurătate totală, doar sporadic întreruptă de semnalele luminoase ale fotografului Mario de Biasi, însoţit de un rucsac greoi şi Zizi, ursuleţul din pluş al mezinului prietenului Pannatier din Zermatt, la doar 35 de ani, Bonatti îşi ia rămas bun de la lumea căreia i-a consacrat 15 ani de viaţă tumultuoasă. Opacitatea, prostia şi îngustimea viziunii unora sunt tot atâtea motive care-l determină pe Bonatti să privească spre o altă lume, mai vastă, deschisă la aventură. Mai umană.
Vor urma călătorii şi întâlniri la capătul lumii, pe toate continentele, în toate anotimpurile, în căutarea spaţiilor depărtate de efectele civilizaţiei, dar atât de aproape de sufletul său de aventurier.

Paginile revistei Epoca au deschis ochii a mii de cititori spre alte tărâmuri, alte civilizaţii, alte culturi. Alpinismul a pierdut un monstru sacru. Literatura alpină însă a moştenit nenumărate cărţi care sunt, într-un fel, tot atâtea autoportrete ale aceluiaşi Walter Bonatti. La urma urmei, Bonatti nu este un zeu, pentru că zeii nu există. Bonatti este ceea ce a vrut să fie dintotdeauna. Un OM care există.