Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se pârguiesc greierii la soarele domol al Umbriei. Se culcă pături-pături, în bătaia vântului, spicele de fân copt. Se desfac în dogoare trunchiurile de măslin, cu măduva negricioasă, din care răsar, tremurătoare, crengile plăpânde: roată de verde argint. Zoresc fără spor carele roţii, pe coasta de piatră spartă; se cumpănesc desagii vărgaţi ai măgăruşului pe cărările şerpuite ale muntelui Subasio.
Chiparoşi stufoşi proptesc malul de sub temelia mănăstirii şi umplu - în perspectivă - golurile podului de bolţi suprapuse, cu coama cernită: perdelele lăsate între chenarele de piatră trandafirie ale ferestrelor boltite - mai mari, mai mici, înalte cât chiparosul - de sub temelia bisericii Sfântul Francisc. Linia neted ascuţită a colinei, înfrântă de ruina fortăreţii papale, se profilează conturată de-o dâră albastră, suflată cu pulbere de aur; slava unei dimineţi franciscane.
Sub coastă aleargă în linii frânte suveica de piatră a uliţelor medievale. În crăpătura roasă de ploi a "uşii morţilor", se strecoară o şopârlă speriată de un copil oacheş, care se joacă singur, fără ţipete, bătând cu nuiaua tăietura acoperişului din faţă pe drumul albit de soarele pieziş.
Curtea pustie din faţa Basilicii, cu gangul golit de pelerinii risipiţi în cele patru vânturi, ciripeşte de vrăbii cuibărite în clopotniţa colţuroasă şi în florile de piatră roşcată ale faţadei. Lumina caldă de afară se topeşte în negura înfrigurată a Basilicii de jos. Cele trei tăieturi adânci în piatra zidului, în fund - la altar - spintecă întunericul criptei cu licărirea violetă a vitraliilor de sticlă afumată. Se ghicesc prin unghere zidurile înflorite, fără rost, cu migala afrescurilor trecentreşti, din care se desprind figurile desăvârşite de Giotto, dăruite cu viaţă din viaţa Sfântului Francisc.
*
Câţiva "fraţi" graşi, încălţaţi, cu saiul negru, cântă versete latineşti în stranele nevăzute din fundul "corului". Graba lor developează monotonia psalmodiei guturale. În faţă, un alt "frate" tălmăceşte alegoria celor patru "vele" din bolta încrucişată de deasupra altarului, pe treptele căruia îşi odihnesc vulgaritatea laică cei câţiva drumeţi străini.
La stânga, jos, înfloreşte în ochii înduioşaţi afrescul lui Simone Martini; alături de alte câteva chipuri de sfinţi şi sfinte pe care strălucirea "Luminoasei" le osândeşte la anonimat, regăsesc figura sfintei Clara din Assisi.
"... Clara nomine, vita clarior, clarisbima moribus" - Slava din jurul capului - înflorită în tencuiala zidului, cu aurul învineţit, ca în icoanele maeştrilor din apropiata Sienă, ca în icoanele fericitului Frate Angelico şi ale tuturor iconarilor înrâuriţi de meşteşugul zugravilor bizantini - împrejmuieşte zâmbetul neînţeles al Giocondei din Assisi, pângărită de ciopliturile unei muchii de ciocan. Cutele năframei lucrată în fir rotunjesc fruntea golită de revărsarea bogată a spicelor de păr, în timp ce umbra străvezie a pânzei în jurul capului dă şi mai plăpândă gingăşie obrajilor prelungiţi de linia îndoită a gâtului: potir de floare legănat pe lujer prea subţire. Draparea din faţă a năframei peste rotunjirea umerilor nesimetrici, cu sinuozitatea cutelor sale, dublează linia rotundă a aureolei, închizând într-un cerc bine îmbinat chipul Sfintei, făcând din zâmbetul gurii întredeschise centrul ideal al magicului cerc. Ochii migdalaţi de orientală, arcuirea sprâncenelor învoalate de deasupra nasului prelung şi subţiat, zbaterea întârziată a pleoapelor împăienjenite de genele răsfrânte, gura mică, peste care flutură, abia ghicită, o chemare în şoaptă, un nume, un zâmbet ori un suspin, rând pe rând şi toate deodată, mâna furişată pe sub mantie, cu o frunză de trandafir uitată între degetele încremenite în extaz, dar mai ales privirea ochilor Sfintei - stele negre ce se ridică pe zarea lucioasă a unei ape fără fund - misterul în care pluteşte această privire, face să-mi înflorească şi acum în ochii înduioşsaţi chipul Clarei din Assisi, din afrescul zugrăvit în cripta Basilicii de jos.
*
Coborând coasta abruptă înspre San Damiano, găsesc valea împânzită de o perdea de nori vineţi ca şi dealurile din zonă, în amurgul de ploaie. Ghicesc, sub grămada de hamei sălbatic dărâmătura unei case din vremea romanilor, în stânga drumului. Înfrunt tăietura unei muchii de chiparoşi, funerari şi solemni, ce-şi dau întâlnire la colţul cimitirului, de o parte şi de alta a tabernacolului gătit cu mănunchiul de margarete, trifoi şi sulfină uscată.
Desluşesc în dreapta statuia din faţa bisericuţei, acoperită cu obloane, cu zidurile pe jumătate căzute. Iată, San Domino, rămas ca pe vremea Sfintei Clara din Assisi. Nu-i lipseşte decât crucifixul miraculos, mutat în târg, la Santa Chiara; în rest, totul neatins: sala de mâncare cu bolţi încrucişate de beci, cu cărămizi roase pe jos, cu mese şi bănci lustruite de mâneci, cioplite cu barda, cu lumina nesigură; sala de mâncare a schitului în care s-a ospătat odinioară un Papă şi alaiul său de Cardinali la masa cea săracă a Clarei, aşternută astăzi într-un colţ - un ştergar, pâini rotunde, sare şi garafe cu vin alb - pentru cina călugărilor păzitori. Corul, rămas şi el aidoma, locul de rugăciune drag Sfintei, locul de îngropăciune pentru cele dintâi "Clarise", cu stranele mâncate de carii în lungul zidurilor de piatră netencuită, cu antifonarele de pergament luminat pe pupitrul şovăitor din mijloc; scara de piatră tocită care duce sus, la altarul din faţa chiliilor; odaia mare, goală, cu ferestrele înspre valea larg deschisă a Sfintei Maria Degli Angeli, cu ungherul în care şi-a dat sfârşitul Chiara Scifi.
Alaiul de fecioare albe, cu coroane de aur pe cap, se furişează pe uşa chiliei, în vreme ce jos repetă în cor laude în cinste Fecioarei: Il Rosario.
Printre cele două ziduri ale grădinii Sfintei Clara licăresc luminile de la Rivo Torto, de la Porzincula, din Bettona, în vreme ce sus, pe deal, se luminează Perugia, polip fosforescent. Într-un harvuz de piatră, doi peştişori roşii împing lacomi un miez de pâine. Doi sticleţi au adormit în colivie cu ochii deschişi. Greierii îşi ascut de zor cuţitele ruginite la lumina unui pâlc de licurici.
Un tren spintecă înfiorarea tăcută a nopţii cu înstrunarea roţilor pe cele două coarde de oţel. Cântecul s-a stins în biserică. Evlavioasele cu copiii de mână urcă dealul spre târg. Un călugăr smerit turteşte flacăra lumânărilor de la altar, aşezate în trepte. Vântul iscat ca din senin, o furtună, izbeşte un oblon de zid. Se topesc, în pământul dogorit de soarele zilei, cele dintâi picături de ploaie. Dar nu fulgeră.
Ghicesc în zare luminile din Assisi, spre care mă îndrept.
Alexandru Marcu
Extras din "Buletinul Societăţii Academice de Turism România", Anul III, nr. 1, ianuarie 1929
Citește pe Antena3.ro
