Astăzi e ziua ta: Virgil Andriescu

A dat tuturor rolurilor sale o anume prestanţă. A impus un anume standard. A făcut parte din distribuţia a nenumărate filme, a jucat pe scena mai multor teatre. A cucerit de fiecare dată prin naturaleţe, prin distincţie, prin căldura interpretării sale. Virgil Andriescu a împlinit ieri 74 de ani.

"Cei 74 de ani cred că trebuie sărbătoriţi cu sănătate, dacă ne dă Dumnezeu. Acum câteva zile am avut spectacol la Odeon cu "joi.mega Joy" alături de Rodica Mandache, Dorina Lazăr, cu toată trupa teatrului şi m-am bucurat că sala a fost plină, ca de obicei, la Teatrul Odeon. Cred de fapt că tot teatrul românesc merge bine la ora actuală, şi acesta este un lucru îmbucurător. Tentaţiile televiziunii sunt îngrozitoare, dar se vede că lumea şi-a dat seama că trebuie să aleagă între teatru şi televiziune, între teatru şi film chiar.

Teatrul este singurul care oferă şansa unui actor de a se întâlni cu spectatorul ochi în ochi. Eşti bun, te aplaudă, nu eşti bun, nu mai vine acasă la tine la teatru. Spectatorul este tot timpul lângă tine, în sală, nu-l poţi înşela. Sărbătoresc ziua mea de naştere cu prietenii care vor veni la mine, vom închina un pahar de şampanie, ne vom simţi bine. Noi, cei care am mai rămas. Mă uitam la Uniter la actorii care au dispărut anul acesta. O pleiadă bogată, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică şi pe lângă ei alţi 40. Viaţa este ce se întâmplă între clipa când te naşti şi atunci când mori. Între timp e bine dacă mai apuci să faci ceva.

E atât de simplă toată treaba asta, să te bucuri de ceea ce faci. Ceea ce poţi să dai oamenilor. De multe ori îmi lipseşte teatrul, de alte ori nu. Fac naveta Constanţa - Bucureşti. De câte ori mă duc cu o dragoste extraordinară, văd spectacole extraordinare, dar am nişte emoţii, pentru cele în care joc eu, incredibile. Asta e viaţa! Emoţiile acestea sunt într-un fel când eşti în foc continuu, când joci în fiecare seară, şi altfel când joci mai rar.

Abia după 20-30 de minute începi să-ţi revii. Până intri în pielea personajului, până te concentrezi. Nu mai ai acea rutină şi dintr-o dată începi să te sperii. Ce s-o întâmpla cu mine? Cât m-o mai ţine memoria? Cine este în sală? Ce critici? Uite aşa, sute de mii de întrebări. A venit prietenul meu, e în sală, trebuie să fiu bun, dar cât de bun să nu depăşesc măsura?

Primul rol? O să-l ţin minte toată viaţa. Absolvisem institutul şi fusesem repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Am fost distribuit în Varlam din "Omul cu mârţoaga" lui George Ciprian. Rolul era mare, eu eram o tânără speranţă. Totul a mers perfect. Până în ziua premierei. Când să ajung la teatru a fost o chestie, m-a cuprins emoţia. Atât de puternic că nu puteam intra în teatru. Am început să mă rotesc în jurul teatrului.

Vedeam că se apropie ora spectacolului, trebuia oricum să fiu acolo înainte cu o oră. La un moment dat mi-am spus: «Nu am decât o singură soluţie, ori plec definitiv din drumul acesta, ori intru în teatru». Şi am intrat. Dacă emoţiile sunt copleşitoare, ori nu le poţi face faţă, ori treci peste ele şi intri în teatru. Am ales asta.

Curioasă a fost intrarea la Institut. Eu am dat la Construcţii Instalaţii. Tata voia neapărat să dau examen acolo. Cu matematica nu stăteam bine. Am dat examen la Construcţii, dar nu eram aşa sigur că voi lua. Ai mei plecaseră în concediu. Nu am intrat. Puştani cum eram, ne-am dus la ştrand la Bordei, eu cu verişorul meu Vintilă Făcăianu - Dumnezeu să-l odihnească, pentru că a murit - şi am agăţat două puştoaice din Ardeal. Nu ştiu cum le cheamă nici în ziua de astăzi.

Le-am invitat acasă, ne-am distrat, am râs. Ele au auzit la radio că se dă admitere la IATC. Nu aveam în cap absolut deloc treaba asta. Nu mi-ar fi trecut prin cap că eu aş putea să devin artist. Ne-am dus la Institut, dar actele mele erau la Construcţii. Le-am adus, m-am înscris. M-am dus să văd despre ce este vorba şi m-a oprit marele regizor Iani Cojar: «Dumneavoastră?». Zic: «Eu ce?». «De ce aţi venit aici?». «Să văd ce faceţi aici». «Ia ieşi, domnule, afară!».

Când a văzut atâta tâmpenie, normal că m-a dat afară. După mine a venit o domnişoară: «Nene, eu am intrat în prima serie, vă ajut eu să învăţaţi o poezie». Eram 1.020 de candidaţi pe douăzeci de locuri. M-am uitat la ea, era una mititică. Zic: «Cum te cheamă, dragă?». Zice: «Agatha Nicolau». «Bine, domne, învaţă-mă!». M-a dus la bibliotecă, am luat nişte volume de poezii, m-a învăţat ea un exerciţiu de mimică. La ora aceea aveam memorie. Am învăţat totul perfect.

M-a dus fata asta peste tot. Am dat concursul. M-am uitat pe listă. Nu m-am văzut. Am zis asta e, nu mi-era soarta. Am plecat de la institut spre Cişmigiu şi a venit la mine un băiat care a dat şi el examen şi mi-a spus: «Ce ghinion am avut. Tu ai intrat şi eu nu». «Eşti nebun!», i-am spus. «Abia vin de acolo, nu sunt pe listă». «Cum aşa? Eşti acolo: Virgil Andriescu». M-a apucat aşa o emoţie...

Am început să alerg ca nebunul să văd lista încă o dată. Iar am citit-o, iar nu m-am văzut. Mi-am spus: «E clar, îşi bate joc de mine». Iar m-am plimbat şi iar a venit la mine altul care mi-a spus: «Felicitări!». Eu spun: «Măi, voi v-aţi pus toţi împotriva mea? Nu se poate!». «Uite, domnule!», mi-a spus el. Şi m-am uitat. 1, 2, 3, 4... 19... De emoţii nu puteam să citesc lista aceea. De la al cincilea, al şaselea nu mai vedeam nimic. Eram ultimul, al douăzecilea pe listă. Mă gândesc la fetele astea din Ardeal, m-or fi văzut la televizor, în filme, şi mă întreb dacă s-au gândit vreodată: «Uite domne, pe ăsta l-am băgat în institut». De atunci nu le-am mai văzut niciodată.

După revoluţie am primit o invitaţie din partea teatrului din Constanţa la un spectacol pe care-l punea Andrei Mihalache, să vin să joc rolul principal din «Macbeth»! Am venit, am început repetiţiile, am ajuns la premieră. Spectacolul s-a dat o singură dată, în ziua premierei. S-a muncit luni întregi şi a avut loc un singur spectacol. De a doua zi s-a întâmplat ceva. Direcţia teatrului a fost schimbată, tot repertoriul la fel. De ce? Nu ştiu nici astăzi. Eu mi-am făcut datoria, am plecat la Bucureşti şi am aşteptat să se reia spectacolul. Nu s-a mai pus niciodată. Piesa asta are un blestem asupra ei."