Alexandru Ioan Cuza este una din cele mai mari figuri ale istoriei neamului românesc. “Unirea Mică” rămâne pentru totdeauna alături de imaginea acestui domnitor. Primul conducător a aceea ce poate fi numită, în fond, România modernă. La 24 ianuarie 1859, Cuza a urcat pe tronul principatelor. La 11/23 februarie 1866 domnitorul a abdicat. Se împlinesc 142 de ani de la semnarea actului prin care Cuza a renunţat la domnie.
Domnitorul Principatelor Unite a abdicat la 11/23 februarie 1866. Se împlinesc 142 de ani de la semnarea actului prin care Cuza a renunţat la domnie.
Alexandru Ioan Cuza este una din cele mai mari figuri ale istoriei neamului românesc. “Unirea Mică” rămâne pentru totdeauna alături de imaginea acestui domnitor. Primul conducător a aceea ce poate fi numită, în fond, România modernă. La 24 ianuarie 1859, Cuza a urcat pe tronul principatelor. La 11/23 februarie 1866 domnitorul a abdicat. Despre acest act, care a deschis calea aducerii în ţară a lui Carol I şi a transformării Principatelor Unite în regat un lucru este cert: pierderea sprijinului partidelor i-a fost “fatală”. “Monstruoasa coaliţie”, după cum a fost denumită în acea vreme, l-a împins pe Cuza spre abdicare. Motivele sunt multe. Reformele iniţiate de domnitor, reformele spre o Românie modernă, nu erau întru totul pe placul marilor boieri ori a marilor latifundiari. Linia politică adoptată de Cuza a deranjat şi ea. Poziţia de forţă pe scena politică a nou-formatului stat pe care Cuza şi-a dorit-o, şi chiar asumat-o în unele momente, nu-i putea lăsa indiferenţi pe politicienii vremii. Lovitura de stat din 2 mai 1864, reuşită cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, poate fi considerată “picătura care a umplut paharul” faţă de politicienii liberali şi conservatori, puternicii vremurilor de atunci. Reformele de mare importanţă realizate de Cuza pot fi considerate: înfiinţarea Curţii de Conturi – lege importantă pentru controlul banului public; Legea contabilităţii; Legea cumulului de funcţii; Legea pensiilor; Legea rurală şi Legea împroprietăririi ţăranilor; Reforma învăţământului; Reforma administrativă. Alexandru Ioan Cuza spunea cu tărie că: “Eu trebuie să fac Unirea, căci sunt dator către naţia care m-a ales şi către istoria faţă de care trebuie să fiu responsabil. Unirea este credinţa mea politică”.
ACTUL ABDICĂRII. La 11/23 1866, după doar 7 ani de domnie, Cuza a renunţat la scaunul domnesc al Principatelor Unite. În actul abdicării, semnat de domnitor se scrie: “Abdicare/ Noi, Alessandru Ioan I, conform Dorinţei naţiunei întregi şi angajamentului ce-am luatu la suirea mea pe tronu, depun astăzi 11/23 Februarie Cârma în mâna guvernului în mâna unei locotenenţe Domnească şi ministerului alesu de poporu.” Un citat care se potriveşte într-o oarecare măsură actului abdicării poate fi considerat următorul: “A trăi respectat sau a muri regretat, iată ambiţia mea”. Urcarea pe scaunul domnesc a lui Alexandru Ioan Cuza nu garanta pe deplin unirea definitivă a principatelor Moldovei şi Munteniei. Unirea era recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Abdicarea lui Cuza, chiar dacă realizată sub presiunea unei “monstruoase coaliţii” a avut şi părţile ei bune. Aducerea lui Carol I pe tronul Regatului României a fost un pas important în desăvârşirea unităţii naţionale şi în istoria acestui neam românesc.
Actul de abdicare al domnitorului Alexandru Ioan Cuza
Click pe imagine pentru a mări
- Articol realizat în colaborare cu Arhivele Naţionale