Fănuş Neagu: "Omenia pe care am descoperit-o în spitale mă face să cred că ţara asta nu poate să piară"

"Urât mai trăiţi, domnilor!", le adresa în urmă cu două săptămâni "hienelor înfometate de moarte", care au luat cu asalt porţile spitalului, în aşteptarea unei tragice veşti. Nu vă mai obosiţi, vestea aceea e departe, le-am spune azi, după întâlnirea cu un Fănuş Neagu plin de forţă, de umor şi de poveşti.

Scrie cel de-al doilea volum din "Asfinţit de Europă, răsărit de Asie". Citeşte două-trei cărţi pe zi. Şi, pe măsură ce "înaintează în adevăruri, cu paşi egali şi spaima de a le rosti", speranţa intervine ferm, "rudă bună cu lujerul Maicii Domnului, pentru că de foarte multe ori dă în spic".

---

Cu timpul, toate se schimbă, în afară de floarea viei şi glasul vinului
Fănuş Neagu

Scrisoarea zguduitoare expediată de Fănuş Neagu, în urmă cu două săptămâni, pe adresa hienelor din presă "înfometate" de moarte ne-ar fi făcut să-l lăsăm în pace, aşa cum a cerut, cu "nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele" sale. Însă imediat ce din condeiul revoltat îi picură cuvinte apăsătoare ca un blestem, Fănuş Neagu se întoarce senin la cartea pe care o scrie, la cărţile pe care le citeşte. La prietenii pe care îi poartă în suflet şi dacă sunt şi dacă nu mai sunt, dar pe care îi poves­teş­te ca şi cum abia s-a despărţit de ei, la Casa de creaţie de la Mo­goşoaia, într-o dimineaţă mirosind a vie şi a vin. A stru­gu­rii de la Gruiu, ce tocmai i-au fost aduşi în camera care până de curând s-a înve­cinat cu a lui Ştefan Iordache. I-a promis struguri înainte să plece.

• Marius Tucă: Mă bucur să vă găsesc în formă!

Fănuş Neagu: Hai să nu discutăm despre boală!

• MT: Nici vorbă!

De boala pe care aş avea-o pe unii sau pe alţii, nici atât! (râde)

• MT: Prima întrebare este legată însă de scrisoarea extraordinară pe care mi-aţi trimis-o şi pe care am publicat-o în Jurnalul Naţional, legată de hienele din presă.

Mi se spune că e comentată pe bloguri sau cum le zice, că eu nu mă pricep. Nu ştiu nici să bat la maşină, eu scriu de mână. Dacă mi-ai luat pixul sau creionul, m-ai lăsat milog.

• Oana Stancu: Nu aţi fost curios niciodată să deschideţi computerul?

Nu. Nu ştiu, de altfel, de ce merge maşina, de ce zboară avio­nul nu mă interesează. Sunt total depăşit din punct de vedere al tehnicii!

• MT: Ce ziceau ăştia pe bloguri?

Anita (fiica – n.r.) mi-a spus că i-a povestit şi ei actriţa Ilinca Tomoroveanu despre faptul că foarte mulţi dintre cititori mi-au înţeles şi aprobat revolta şi că, în acelaşi timp, unii ziarişti m-au înjurat de m-au trecut Dunărea. Nu e nici prima, nici ultima dată, pentru că ei profesează insulta ca meserie şi, în acelaşi timp, ca muzică de salon. Pe undeva, mă gândesc că flaimucii ăştia care se închipuie hiene (dar să nu insultăm inteligenţa hienelor) ar avea oarecum dreptul să mă înjure, deoarece în urmă cu nişte ani, enervat de duşmănia pe care o arătau ge­neraţiei mele, le-am zugrăvit, destul de deocheat, într-un roman, o prietenă sau amantă colectivă care se amesteca şi ea prin ciorba şi lăturile fierbând în pieptul lor îngust.

• MT: Asta e altceva. Eu vorbeam despre revolta din scrisoare.

Acestor căţelandri le place să cobească a moarte. Când se in­ter­nea­ză în spital un om mai cunoscut în lumea artei, să zicem, ei se reped câte zece, douăzeci, însoţiţi de paparazzi, pe la porţile la­zaretelor, unde încep să tragă de portari, de asistente, medici sau de pacienţii aflaţi prin curte, ca să stoarcă ştiri despre starea să­nătăţii celui vânat. Moare sau nu moare?, întreabă ei cu sufletul la gură. Odată, marele actor Radu Beligan, internat în rezerva de lângă mine, mă întreabă: "Ce facem cu ăştia, domnule? În fie­care zi vin să ne mănânce coliva". Aceeaşi poveste s-a repetat şi cu Sergiu Nicolaescu, apoi cu Ştefan Iordache. I-am răspuns: "Nu ne rămâne altceva de făcut, domnule Beligan, decât să aşteptăm ca Dumnezeu să-i trimită aici în locul nostru". Şi văzând că lucrurile nu iau întorsătura cuve­nită, am pus mâna pe creion şi am întocmit acea scrisoare, pe care îţi mulţumesc c-ai publicat-o. Te asigur că toţi băieţaşii ăştia de presă au ajuns, după cum bine spunea Alfred Jarry, "doctori în labafizică la Sorbona".

• MT: Domnule Fănuş Neagu, cum aţi defini libertatea după ce aţi trecut prin atâtea regimuri, sisteme?

O mare necunoscută! Libertatea este o nălucă după care gonim mereu s-o ajungem, pentru că nimic nu e mai frumos decât ce se află în zare. Atunci când ni se pare că am pus mâna pe ea dăm peste un alt vis, peste alt dor nebun de-a respira descătuşaţi de orice povară. Fiecare generaţie se naşte cu alte idei despre libertate. Eu am atins-o citind pătimaş, scriind sau mergând desculţ prin iarbă.

• MT: Care a fost libertatea care v-a plăcut cel mai mult? Cea de la 18 ani?

Nu. Cea de la 5, 6, 8, 10 până la 16 ani, când mă urcam în cireş sau mă aruncam de pe mal în gârlă, când mă pierdeam prin lanurile de floarea-soarelui... Vezi ce bucolic sunt?

• MT: E libertatea copilăriei.

Este vraja copilăriei. Singura de care dispunem şi la o vârstă înaintată. Vraja copilăriei e cea care defineşte acea parte a artiştilor români exilaţi din contemporaneitate: Eminescu, Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Vianu etc. Veţi găsi în ei toată vatra de vis a României în care se rosteşte pe sine versul: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Libertatea copilăriei este unică, de neatins şi, din nefericire, irepetabilă.

• MT: Dar la dumneavoastră este un paradox: generaţia din care faceţi parte a vorbit în permanenţă despre copilăria pierdută.

Era vorba despre raiul pierdut, e cu totul altceva. Copilăria rămâne prezentă în noi fără să o evocăm. Noi vorbeam despre un rai pierdut în goana după nişte bolovani de aur născuţi din năzăriri strâmbe şi speranţe uscate, şi mai vorbeam despre acel mic cârcel de viţă-de-vie care ne înfloreşte la geam pe neaştepta­te. Dacă vă întreb pe voi, ştiţi că viile înfloresc în luna mai?

• MT: Sigur că da. De multe ori au înflorit în mine, pentru că eram acolo.

În mine au înflorit mereu în ghirlande voievodale şi au rămas sub formă de arome.

• OS: Atunci spuneţi pentru mine. Eu nu am văzut vie înflorită. Nu am fost decât la cules.

Culesul viei este una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le poate trăi omul. Păcat cu acest septembrie morocănos! Floarea viei miroase la fel ca a pelinului. Cu timpul, toate se schimbă, în afară de floarea viei şi de glasul vinului.

• MT: "Toamna via-i plină de struguri, primăvara, numai de flori"!

Aş fi vrut să nu plouă deloc în acest septembrie, aş fi vrut ca fiecare îndrăgostit să poată rosti nostalgic versul lui Pilat: "Cu berzele într-însul amurgul se opri...". Pilat era îndrăgostit pătimaş de "Florica" Brătienilor (n.red. – conacul Florica). Era nepotul Brătienilor, maică-sa fusese sora lui I.C. Brătianu. Ce vinuri teribile vindea bătrânul!

• OS: Mai spuneţi această poveste a culesului viei?

Culesul viei e o poveste care ţine de neamul nostru, de pă­mân­tul românesc, cu bogata lui zonă colinară: Spaţiul mioritic. Când l-am citit pe Blaga eram convins că îl povestisem eu sau bunicii mei sau tata, atât e de cuprins în fibra noastră genetică. E înscris acolo. Cum pe undeva e înscrisă în noi, în vraja leagănului acesta al latinităţii, fântâna din Baccisarai. Nu auzi când treci Du­nărea la Ghecet - Ghecet înseamnă santinelă în turcă – parcă începe să picure Orientul şi fântâna din Baccisarai deschide ochii ei adânci.

• MT: Şi eu am copilărit într-o lume a fântânilor cu cumpănă.

Cumpăna aparţine mijlocului de Bărăgan. Cele mai frumoase fântâni cu cumpănă – te rog să le numeri odată – sunt dincolo de Urziceni, pe drumul dintre Manasia şi Pogoanele, iar dincolo de Pogoanele încep câmpiile de colilie, iarbă cu firul lung şi alb, înaltă până la burta calului şi unduind necontenit sub vânt. Dincolo de Urziceni, spre Brăila, este şi un sat care se numeşte chiar aşa – Colilia.

• MT: Ce curge prin dumneavoastră mai frumos? Câmpia, Dunărea?

Câmpia, Dunărea, Buzăul, Siretul...

• MT: Cum se face că un scriitor atât de liric nu a scris poezie?

Am scris, dar proastă! (râde). Nichita, bunul Nichita, îmi spunea mereu "Bătrâne, lasă-mă să-ţi rimez nişte me­ta­fore". N-a ajuns s-o mai facă. S-a înhămat la această povară zurlie Mircea Micu, atunci când am împlinit 70 de ani, şi a scos o carte de versuri întocmite exclusiv din metaforele risipite de mine în cronici sportive.

• OS: V-au fost dragi metaforele? Aveţi una mai specială pe care o păstraţi în suflet?

Nici una nu-i specială. Ori le născocesc cu trudă, ori îmi vin spontan. Uite, afară plouă ca atunci când l-am cunoscut pe Bacovia. Dar asta nu e metaforă, e realitate. Mă consider bogat pentru că i-am cunoscut pe Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, matei­nul... Era un cerc al mateinilor din care făcea parte şi Oscar Lemnaru – vestit ca ziarist, dar mai puţin cunoscut ca scriitor –, prezidat ca patriarh de poetul Ion Barbu. Toţi ştiau şi recitau pe din afară Craii de Curtea Veche...

• MT: Apropo de cronicile sportive. De ce nu mai scrieţi?

Am scris despre fotbal vreme de 40 de ani. Când am împlinit 70, i-am spus bunului meu prieten Radu Cosaşu: Gata, consider indecent ca la vârsta asta să mă mai amestec în viforul şi gălăgia stadioanelor.

• MT: "Mi-e dor de fentele lui Dobrin, mi-e dor de fotbalul de altădată". Cum se numeşte scandalul ăsta căruia unii încă îi mai spun fotbal?

Se numeşte "marea lăcomie de a avea grămezi de bani".

• MT: Ce vă mai spune fotbalul azi?

Că trebuie să lupţi, să muşti şi să-ţi ucizi adversarul, ca pe vremea gladiatorilor. Totuşi, eu rămân la ideea că fotbalul nu face parte din sporturile lumii antice, cu fiare scoase la luptă în arena Colosseumului. Fotbalul de azi a devenit o mare industrie. Prima industrie a lumii, se zice, mult mai mare decât industria Vaticanului şi mai groasă în pungă decât vânzarea de arme. Trageţi singuri concluzia.

• OS: Dar vă mai uitaţi la meciuri?

Da, dar nu la toate. Selectiv.

• MT: Cum vi se pare nebunia de a aduce jucători străini?

Nu e nebunie, dar trebuie aduşi jucători de la o anumită valoare în sus. La noi domneşte grohotişul. Găseşti ceva străini talentaţi la CFR Cluj, Steaua, Rapid, Craiova, Vaslui, dar toţi fără ghete de aur, să ne-nţelegem. În schimb, vindem pe bani puţini tot ce avem noi mai bun.

• MT: Care sunt jucătorii rămaşi în inima dumneavoastră?

Cei cu care am fost bun prieten întotdeauna: Dumitrache, Dobrin, Boc, Dinu, Răducanu, Liţă Dumitru... Oameni de caracter toţi şi prieteni desăvârşiţi. Şi vreau să vă spun ceva: chiar dacă unii dintre ei nu duceau paharul la ureche – nici eu nu l-am dus; acum, după cum vedeţi, nu-l mai ridic de pe masă pentru că-i plin cu apă (râde) – chiar băuţi dacă intrau pe teren, băieţii ăştia le-ar fi dat trei goluri avans echipelor de azi şi până la urmă le-ar fi zdrobit. Avem şi azi fotbalişti, dar care se plafonează pentru că au ajuns să câştige ruşinos de mulţi bani faţă de oamenii de rând din această ţară.

• MT: Farmecul unui dialog cu dumneavoastră tocmai în asta constă, că putem să trecem de la Rică Răducanu şi Dobrin la Rebreanu, Sadoveanu, la Mateiu Caragiale... Cum v-aţi raporta la generaţia dinaintea dumneavoastră?

Generaţia dinaintea mea a dat trei prozatori uriaşi. Eu mă re­fer în primul rând la prozatori, fiindcă meseria mea e aceea de pro­­zator. Ordinea o stabiliţi dumneavoastră, cei trei uriaşi sunt pe acelaşi piedestal: Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu. Cu greşelile lor, unele de neiertat pentru anumite pături ale so­cie­­tăţii de azi. Aş vrea să ştiu de ce nu mârâim despre via­ţa lui Vergiliu, Horaţiu, Plinius cel Bătrân sau Sue­to­nius. Horaţiu, se zice, era un laş şi totuşi continuăm şi după 2000 de ani să-l citim. Sadoveanu – pe care eu l-am apucat, doar v-am spus că sunt bogat – când a fost întrebat, la şcoala de literatură, "Maestre, câţi scri­itori vor ieşi de aici?", a răs­puns simplu: "Atâţia câţi au intrat!".

• MT: Genial!

Genial răspunsul? Sadoveanu este genial, geniul absolut al po­ves­tirii româneşti, alături de Creangă, bineînţeles. Un scriitor fundamental în care nu veţi găsi rânduri care să nu fie cap de ope­ră. Face excepţie «Mitrea Cocor» despre care întotdeauna am avut impresia că e scrisă de altă mână. Zaharia Stancu, într-o zi, în biroul Uniunii Scriitorilor a spus-o cu voce solemnă: "Mitrea Co­cor nu e scrisă de Sadoveanu, e scrisă de Ciurezu". Eu nu ştiu pro­za lui Ciurezu! Sunt cunoscătorul întregii proze româneşti, mai puţin...

• MT: Mai puţin a lui Ciurezu!

Sadoveanu e şi uşor de imitat şi asta i-a distrus pe mulţi. Uitaţi-vă la scriitorul Eusebiu Camilar care a dispărut treptat din atenţia publicului, nu din istoria literaturii, pentru că de la un timp oferea cititorilor cărţi pastişate după Sadoveanu. Sadoveanu a şters prozatorii moldoveni, i-a umbrit total. Păstorel a trebuit să se întoarcă la un stil cronicăresc, pentru a se putea impune. Singurii moldoveni care se detaşează de pluton sunt Garabet Ibrăileanu şi Ionel Teodoreanu.

• OS: Dumneavoastră aţi fost imitat? Era o vorbă la un moment dat printre condeieri că umpleaţi un coş de ciorne până scriaţi o tabletă, iar alţii vânau coşul!

Asta s-a întâmplat în Elveţia. Scriam şi nu-mi ieşea deloc. Nu găseam începutul. Se întâmplă. Nu ieşea! Cineva, un prieten, îmi zice "Nea Fane, pot să iau eu foile astea pe care le arunci dumneata? Sunt exact ce-mi trebuie pentru articolul meu".

• MT: Scriitorul din secolul al XXI-lea în ce măsură a mai rămas dependent de talent?

În totalitate. Scriitorul fără talent e o aberaţie. Scrisul a evoluat, dar dacă nu există talent, nu există nimic. Toate "-ismele", toate mofturile şi aberaţiile, toate căutările juvenile nu rezistă aproape deloc decantării timpului. Eu ştiu bine ce spun, dar nu mă refer la cineva anume, pentru că nu cunosc generaţia tânără decât prin interpuşi. Astăzi lipsesc aproape cu desăvârşire revistele literare în care să se desfăşoare generaţiile noi. Ei se prezin­tă la prima întâlnire cu cărţi apărute din nicăieri direct pe piaţă. Ei scriu direct cărţi, ceea ce după mine e un lucru extrem de periculos. Scriitorul român trebuie să înceapă cu şcoala povestirii şi a schiţei, altfel e greu să ajungă să construiască un roman.

• MT: A rămas mai important romanul în lume?

Nu! Cu atâtea mii de televiziuni?

• MT: Ca gen literar vă întreb.

Pentru mine, da! În rest, după câte cunosc eu, romanul triumfă doar în lumea anglo-saxonă şi spaniolă. Franţa e
suprasaturată, de mult nu mai înghite nimic. Se revigorează însă roma­nul rusesc.

• OS: Ce aţi citit bun în ultima vreme?

Eu citesc cam două-trei cărţi la două zile. Acum citesc Andre Makine şi Michael Chabon, cu "Băieţi teribili",... Dar cărţile – vai de lumea românească! – costă o avere. Asta mică (Anita – n.r.) mă ameninţă că nu-mi mai cumpără.

• MT: Îi spuneţi în continuare "asta mică"?

Între noi. A rămas tot ce am mai frumos.

• MT: Cine mai spune în ziua de azi dacă ai talent sau nu, dacă eşti scriitor sau nu, dacă eşti un mare scriitor sau nu?

Prietenii. Te laşi înşelat de cântecul sirenelor care sunt prietenii. Abia când încep să te bârfească pe la colţuri, abia atunci trebuie luaţi în serios! Eu cred – şi aici mă raportez iar la situaţia pe care o ştiu, pentru că nu cunosc ce se întâmplă acum în Uniunea Scriitorilor – cred aşadar că există întotdeauna cercul tău de prieteni care îţi ştie măsura. Apoi, dacă ai talent, există în tine spiritul critic. Când ajungi la vârsta mea nu mai crezi în laude, decât dacă sunt cumplit de parşive. Trebuie să înveţi să nu-i duşmăneşti pe cei care te înjură chiar şi pe nedrept.

• MT: Aţi ajuns aici, văd.

Am ajuns demult. Nu mai scriam dacă nu ajungeam aici. Bunul meu prieten Eugen Simion, câte înjurături a luat de la mine în calitate de critic! La fel şi Valeriu Cristea sau Lucian Raicu... Barem pe Nicolae Manolescu l-am trecut toate apele! Trebuie să înţelegi că scrisul este o meserie care te ruinează şi te minte. Este o târfă ordinară literatura dacă începi să crezi că eşti cel mai bun din trei inşi adunaţi la un loc! Din doi, mai treacă-meargă, dar din trei?!

• MT: Criticii literari mai au vreo importanţă azi?

Când eram tânăr nu dădeam doi bani pe ei! Dar sunt fundamentali, crede-mă! Azi au proliferat găştile. Şi pe vremea mea erau, dar acum sunt total exclusiviste. În toate vremurile însă, doi-trei-patru critici se ridică deasupra găştilor, viaţa având
grijă să pună lucrurile la punct. Tinerii critici sunt acum în faza de insultă vulgară. Vor trece în faza de insultă selectivă, acela va fi începutul spre bine. Nu-l vor mai taxa de bun doar pe acela care le dă o bursă sau le acordă şansa de a publica, doar ca să se afirme înjurând un alt grup. Când te laşi cumpărat uşor, cu greu te mai desprinzi din meseria de vânzător de nimicuri. Observ acum cu uimire cum anumite grupuri lansează şi relansează tot soiul de scriitori. Nu am nimic, de exemplu, cu Marcel Blechter, care a scris câteva povestiri şi a murit, săracul, de tânăr. Dar cum poţi să-l faci pe Blechter reprezentativ pentru literatura română înaintea lui Pavel Dan, un scriitor uriaş, sau când îi ai pe Urmuz şi pe Ilarie Voronca? Toate scrierile lui Marcel Blechter la un loc dacă atârnă cât un cuvânt din Urmuz! Care şi el a scris mult prea puţin. Arghezi îi atribuia lui Urmuz "Capul de răţoi", piesa semnată de George Ciprian. Dar Arghezi, uriaşul Arghezi, era răscolit de patimi şi ranchiuni. Însă geniile nu dau socoteală nici peste timp.

• MT: Vorbeaţi mai devreme de Marin Preda. V-aţi certat şi cu el, şi cu Barbu. De ce?

Cu Barbu m-am împăcat. Preda, săracul, a murit pe neaşteptate şi n-am mai avut timp să ne împăcăm. Barbu îmi înjura foarte mulţi prieteni.

• MT: Şi dumneavoastră săreaţi în apărarea lor.

Da şi nu, după toane, mai ales când mă trezeam cu capsa pusă. Dar Barbu, spre deosebire de ceea ce ştie lumea, nu era duşmănos. Mă înjura, eu îl luam la întrebări: "Ce ai, bre, cu mine?" şi el "A, păi numai din atâta te superi tu?". El nu lua în serios înjurătura şi nu înţelegea de ce te superi pe el. Era mare meşter în a înmuia peniţa în călimara cu venin, dar nu era rău sufleteşte. Cu Preda e o poveste pe care n-o pot spune, e mult prea personală! Dar în inima mea cred şi acum că supăraţi definitiv n-am fost niciodată. Ani mulţi noi doi ne-am gratulat cu apelativul "micimane", cules dintr-un film rusesc pe care-l văzusem la cinemaul din gara Sinaia. Micimanul Panin era un matroz rus din vremea războiului din 1905, care de la un capăt la altul al filmului le rupea fălcile japonezilor şi-i bătea cu cipicii în cur. "Ce faci, mincimane?", mă întreba Preda. "Tăbăcesc nişte samurai, micimane". Iar cu Aurora Cornu, singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat, am fost şi am rămas până azi bun prieten.

• MT: Am făcut un film cu ea, "Cea mai iubită dintre pământene". Era, se spune, cea mai frumoasă femeie din Bucureşti. Mi-au spus şi Adrian Păunescu, şi Geta Dimisianu.

Şi cu Geta Dimisianu am fost coleg de bancă la facultate. Nu m-a lăsat să copiez după ea şi când o ameninţam că-i rup mâna cu care acoperea teza, se îmbuna. Eram în aceeaşi lungă bancă, următorii: Ileana Marinescu (astăzi Vulpescu), Georgeta Naidin (astăzi Dimisianu), un tembel brunet şi leneş, apoi ageamiul Neagu V. Fănică. Vă anunţ că Ileana Vulpescu era pe atunci de o frumuseţe de îţi venea să te arunci de la etaj numai să-ţi zâmbească.

• MT: Mi-a mai povestit Adrian Păunescu şi de Ana Blandiana, că erau toţi îndrăgostiţi de ea.

El era!

• MT: Cum vi se pare lumea presei, a televiziunii?

Au dreptate cei care spun că eu sunt din altă lume, dintr-o lume expirată. Eu am lucrat la mai multe ziare şi am fost dat afară de la toate. Îţi dai seama ce poamă eram. Pe vremea mea era la mare preţ litera de plumb, ce frumos miroseau şpalţii! La fel de frumos ca vinul. Îmi plantau în simţuri aceeaşi beţie. Presa de azi? Citesc, şi o spun fără să vreau să te flatez, doar Jurnalul Naţional. Asta nu înseamnă că nu cumpăr în fiecare dimineaţă un vraf de ziare pe care le parcurg în maximum cinci minute pentru că sunt atât de tâmpit scrise şi toate axate doar pe scandal, sexualitate şi fotbal de trei lulele încât uneori parcă mi-e dor de Scânteia! Televiziunea nu o prea urmăresc. Nu mă uit la filme, rar la ştiri. Mă uit la "Sinteza Zilei" şi la Mircea Badea. Mi-era drag şi Oreste. Unde s-a pierdut Oreste? Taică-su, cineastul Marin Teodorescu, mi-a fost ca un frate.

• MT: Mai există lumea boemă?

Domn’e, pe vremuri aveam timp să fim artişti! Lumea de acum n-are cum să fie. Goneşte după aur, macină pietre de moară în dinţi. Noi veneam parcă dintr-o seară de la belle epoque. Să-ţi dau un exemplu. Scriam la romanul "Frumoşii nebuni" într-o cameră de la Casa de creaţie Mogoşoaia. Pe atunci fumam cât şase turci la un loc. Scriam noaptea la roman şi spre zori cădeam leşinat. Dar mă ridicam imediat şi ieşeam în livadă ca să mă oxigenez cu mireasma cireşilor în floare. Îi găseam mai mereu pe terasă pe bătrânul Gheorghe Ciprian (Capul de răţoi), pe nea Tudorică Muşatescu, pe Lucian Grigorescu, pictorul genial, şi pe compozitorul Gherase Dendrino. Şedeau acolo de la începutul nopţii. Ţin minte că într-o dimineaţă, ajungând la poarta livezii, m-am auzit strigat de Gherase Dendrino. Credeam că-i e rău pentru că făcea morfină şi m-am întors imediat. Mi-a spus: "Mă, cine ţi-o spune că şi bătrâneţea e frumoasă, să-l bagi în pizda mă-sii! Eşti liber!"

• MT: Mai există frumoşii nebuni ai marilor oraşe?

Sigur că da! Brăila e plină. Brăila şi bănuiesc că şi cel mai frumos oraş al ţării, dulce târgul Ieşilor. Iar în lumea pictorilor cred că există cu duiumul, fiindcă au o tradiţie de invidiat.

• MT: Cam cine sunt prototipurile eroilor din "Frumoşii nebuni"?

Să-i luăm pe rând, Cezar Grigoriu, mezinul din formaţia trio Grigoriu, Dan Spătaru, Constantin Rauţchi, Cornel Dinu, Florin Dumitrache şi eu... Bucureştiul era pe atunci un oraş încântător: cârciumi cu grădini mari şi maşini una la o oră. Mergeam doar cu trăsura şi tramvaiul. Odată cu greu a găsit Nichita un taxi din cele şase câte erau pe piaţă, ca să mergem la Ploieşti să mâncăm o ciorbă de burtă.

• OS: Ţărani mai sunt?

Ţărani? Mi-e dor de ei. Tare mi-e teamă că ţărani autentici mai sunt doar cei din visele mele şi din amintire. Ţăranii s-au
modernizat. Iar regimul comunist i-a adus în mahalalele oraşelor, unde şi-au pierdut moralitatea. La ţară dacă fura unul o găină, îl omora taică-su în bătăi pentru că l-a făcut de râsul vecinilor! O excepţie: hoţii de cai care erau şi au rămas în conti­nuare purtători de legende.

• OS: Dragostea pentru pământ a murit şi ea? Sau nu a existat decât în romane?

A fost, dar nu mai există aşa ceva. Rămân doar poveştile geniale despre ea scrise de Rebreanu, Preda, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu. Acum la mine-n sat, de exemplu, la 50 de km de Brăila, într-o câmpie oarbă, unde dacă găseşti un salcâm alergi cu limba scoasă după umbra lui, nu mai există oameni aplecaţi spre coasă. Toate femeile din sat muncesc la un turc din Brăila care are o fabrică de confecţii. Sunt luate dimineaţa la 4:00 şi aduse seara la ora 9:00 şi plătite cu patru milioane mari şi late. Au ales altă sclavie.

• OS: Nu e un paradox aici? Românul depune atâta muncă – femeile despre care vorbiţi, cei plecaţi în Spania şi-n Italia – în timp ce parcă nimeni nu mai vrea să muncească pământul.

Absolut nimeni.

• MT: De ce personajul din "O corabie spre Bethleem" se numea Daria? Nu întâmplător vă întreb. Fetiţei mele i-am dat numele după personajul dumneavoastră.

Uite de ce: pentru că Zaharia Stancu a fost omul care pe mine m-a iubit ca pe un fiu. Iar eu îl supăram ca un fiu. Şi ca să îi fac o plăcere, pentru că personajul din "Desculţ" se numea Darie, am botezat şi eu personajul din cartea mea, Daria. Zaharia Stancu a fost unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi care au trăit în Bucureşti şi totodată ultimul mare boier luminat. Năucea şi fetele, şi bătrânele. Şchiopăta abia perceptibil de piciorul stâng. Iar eu, când mă potriveam lângă el, rămâneam dinadins ceva mai în urmă şi mă miram: "Iar semănaţi fasole pe bulevard, domnule Stancu?!". Meritam să fiu cârpit peste bot, dar Zaharia Stancu mă ierta de fiecare dată, spunându-mi: "Lasă, lasă, o să-mbătrâneşti şi-ai să dai şi tu peste proşti care se cred plini de haz". I-a fost gura aurită. Am dat peste ei, dar, Dumnezeule!, pe vremea aia nu erau atât de mulţi şi nu lucrau toţi în presă.

• MT: Cum a fost confruntarea lui Stancu cu Ceauşescu?

Eram în Biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor şi am fost chemaţi la o întâlnire cu Ceauşescu. Zaharia Stancu a dat cu goarna şi ne-a adunat. Am intrat în sala de conferinţe de la CC, etajul 1 sau 2, toţi, la ordin, în costum negru. Eu aveam doar unul de iarnă, dar l-am pus. Cravată neagră nu aveam, nici roşie, am legat ceva acolo. Era o căldură ucigătoare, nu erau ventilatoare, toţi respiram cu limba scoasă. Se duce ora de începere, trec zece, cincisprezece – douăzeci de minute, Stancu crăpa. După aproape o oră, apare Ceauşescu. Şi-a dat seama de tensiune. Stancu începea să tremure când se enerva, îşi muşca buza şi avea un gest: îşi rupea cămaşa. Îmi zic: acum îşi rupe cămaşa şi pe unde scoatem noi mâneca? Toată tensiunea a explodat însă în altceva: Ceauşescu îi întinde mâna: – Ce faci, Zahario? La care Stancu, fierbând: Dar tu cum te simţi, Nicule? Noi, în clipa aia, ne-am zis toţi în gând: Hait, ne-a luat gaia! Stancu s-a liniştit şi s-a aşezat pe scaun.

• O.S.: Şi Ceauşescu?

Ce să mai zică? îi luase şi lui maul.

• M.T.: De cine şi de ce vă este dor, domnule Fănuş Neagu?

Mi-e dor de trecutul autentic pentru că observ, pe măsură ce înaintez în vârstă, că presa îl face tot mai imprevizibil.

• M.T.: Amintiri la care vă întoarceţi mereu?

Câmpia, Dunărea, Brăila şi hanurile toate.

• M.T.: Care sunt gusturile şi mirosurile care v-au traversat viaţa şi pe care le-aţi recunoaşte dintr-o mie?

Mirosul vinului şi deopotrivă al şpalţilor proaspăt aduşi din tipografie. Apoi mirosul fabulos al Crăciunului, cu pomana porcului. Îmi miroase ameţitor a Vinerea Mare, a trecerea pe sub Domnul Iisus Hristos când mă ducea bunica de mână la biserică. Şi tot mai pronunţat a iubiri pierdute.

• M.T.: A Dunăre nu vă miroase?

Dunărea are un miros pe care nu-l au celelalte râuri din ţară: miroase a stăpânul tuturor.

• O.S.: Vorbiţi mult despre prieteni. Cine sunt prietenii dumneavoastră acum?

Mi-au rămas puţini: Eugen Simion, Mircea Micu, Mihai Ispirescu, Mihai Ungheanu, D.R. Popescu, Ion Brad, Cornel Dinu. Dintre cei plecaţi: Băieşu, Hagiu, Nichita, Piliuţă, Gheorghe Pituţ, Conţi Bărbulescu, Nicolae Velea şi Gheorghe Tomozei. Eu am scris două cărţi cu prieteni şi la un moment m-am gândit să scriu şi o carte cu duşmani, am început-o, dar băgând de seamă că şi asta devine a treia carte cu prieteni am lăsat-o de izbelişte.

• M.T.: Aţi fost prieten şi cu Mircea Dinescu.

Distanţa de vârstă ne-a despărţit.

• MT: Dar cu Adrian Păunescu?

Din generaţia lui doar pe el şi pe Ioan Alexandru i-am iubit ca pe fraţii mei. Doi poeţi excepţionali.

• M.T.: Nu vi se pare că România e o ţară în care nu sunt decât vedete şi vedetuţe, fătuci şi fătuce?

Nu le iau în seamă nici ca mutre, nici ca gămălii de chibrit. Să vă spun ceva: de fiecare dată când îl întâlneam pe Brucan, îl înjuram: Nea Tache, eşti un imbecil! Asta pentru că zisese că normalizarea României se va întinde pe 20 de ani. Dumnezeu să-l ierte, îl înjuram degeaba. Ne vor trebui de patru ori douăzeci de ani ca să ne venim în fire.

• O.S.: Dar România reală unde e?

E destul de ascunsă. E atât de pitită în vreo văgăună încât nici Crivăţul nu-i dă de urmă. Şi totuşi există. Eu am descoperit-o acolo unde nu mă ducea gândul: în spitale. Acolo unde omul se întâlneşte vrând-nevrând cu sine şi cu semenii. În spitale am descoperit un adânc strat de omenie care mă duce cu gândul că ţara asta nu poate să piară. Cred că vinovate pentru tragedia de azi a României sunt sistemul de învăţământ şi pe acelaşi plan clasa politică. Dar noi?!... Noi pe unde ne-om situa? Nu ştiu de ce credem cu toţii că ne stă bine arătând cu degetul spre alţii.

• O.S.: Cine conduce România?

Întâmplarea, de cele mai multe ori.

• M.T: Aţi invocat spaimele esenţiale şi mi-e greu să vă întreb despre ele.

Să vă dea Dumnezeu să ajungeţi la vârsta mea şi veţi înţelege, atunci, că pe măsură ce înaintăm în adevăruri, înaintăm cu paşi egali şi în spaima de a le rosti.

• M.T.: Cu timpul cresc spaimele sau se limpezesc?

Sunt cu toane, ca toate ale lumii.

• O.S.: Aţi spus aşa în scrisoarea pe care ne-aţi trimis-o: <>. Nu vă întreb despre nenoroc şi suferinţă, ci despre speranţe.

Speranţa nu se situează între lucrurile alu­ne­coa­se, e cel mai ferm dintre sentimentele omului. Speranţa se înrudeşte cu lujerul Maicii Dom­nului pentru că de foarte multe ori dă în spic!