Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cum a fost trecerea la un nou job, mai ales că această schimbare a locului de muncă a survenit după 15 ani petrecuţi într-o altă televiziune?
Să închei capitolul care a durat 15 ani din viaţa mea a fost o decizie şi grea, şi uşoară. Grea, pentru că, evident, nu e uşor să pleci după atâta vreme. E ca un divorţ, ai regrete care te copleşesc când nu te aştepţi, mici vinovăţii, multe întrebări, îţi sondezi conştiinţa, inima şi mintea, încercând să descoperi dacă decizia pe care o iei nu e cumva pripită. Îţi faci bagajele şi îţi mai cade dintr-un raft o fotografie din vremuri bune, de care ai uitat. E doză de tristeţe în asta. Din fericire, sosirea la Antena a fost ca intrarea într-o nouă căsnicie: am venit cu ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat şi ceva albastru. Decizia de a mă lansa într-o nouă relaţie profesională a fost, spuneam, şi uşor de luat, pentru că în mine era clar că trebuia să încep un nou capitol. Trebuia să urc o nouă treaptă, să trec la un alt nivel, să renunţ la egoismul jurnalistic - cel în care faci lucruri de unul singur - şi să devin mai generoasă - să dau mai departe ce am învăţat în 18 ani de presă. Antena mi-a dat ocazia să fac exact asta. Noii colegi m-au primit foarte bine. Timp de câteva săptămâni după sosirea mea, nu a existat zi să nu mă oprească cineva prin redacţie şi să-mi spună ce bucuros e că o să fim colegi. E impresionant şi măgulitor să trăieşti astfel de experienţe. A fost o veritabilă lună de miere. Dar a fost o lună de miere strict emoţională, pentru că la muncă am trecut din prima zi. A trebuit să-mi caut echipa şi să începem, în paralel, lucrul la campania Antenei 1, care demarează la 1 Decembrie. Din fericire pentru mine, s-a întâmplat ceea ce speram: mi s-au alăturat oameni foarte buni din cadrul redacţiei Observator, dar şi unii veniţi din afara Antenei, care auziseră de noul departament pe care îl conduc, Major Events,( Evenimente speciale) şi erau foarte interesaţi. Pot spune în acest moment că avem o echipă de excepţie - talent, pasiune, profesionalism, disponibilitate de a învăţa şi de a da şi o calitate umană impecabilă.
Vorbeşte-ne despre proiectul "Împreună dăm viaţă poveştilor” , campanie pe care o produci.
Cei din departament au lucrat foarte, foarte mult la campanie. Ne-a prins pe toţi şi fiecare a venit cu idei noi şi extrem de interesante. A ieşit, deci, o serie de materiale atât de bune, încât, deşi le-am vizionat deja de multe ori până acum, fiecare reportaj mă emoţionează la fel, de fiecare dată. Ideea centrală a fost un apel la memorie şi la respect. Vorbim despre oameni excepţionali, care au făcut sau fac lucruri extraordinare, care au talent, care au performanţe notabile, despre care ar trebui să vorbim cu admiraţie, dar care au fost aruncaţi în anonimat, în uitare, în izolare şi sărăcie de acest sistem meschin în care trăim, care nu e capabil să-şi iubească şi să-şi răsplătească valorile. Avem medici consideraţi în afara ţării genii şi care trăiesc aici cu câteva milioane de lei pe lună sau locuiesc în rezerva unui spital. Avem constructori care au înălţat unele dintre cele mai măreţe lucrări de artă din ţara asta şi pe care i-a uitat toată lumea. Sunt copii cu performanţe extraordinare, de care statul nu are grijă, lăsându-i să trăiască în sărăcie cruntă. Avem şcoli care dau campioni şi care funcţionează pentru că profesorii plătesc pregătirea elevilor din puţinii lor bani. Sunt foşti campioni olimpici şi mondiali, cu care ne-am mândrit toţi, dar care sunt uitaţi şi sărmani. Sunt materiale cu o mare încărcătură emoţională şi care, sunt absolut sigură, vor atinge sufletele tuturor celor care îi vor recunoaşte sau descoperi acum.
Face diferenţa telespectatorul român între produsul de televiziune realizat în mod profesionist şi cel făcut de mântuială?
Eu cred că şi un neavizat observă diferenţa dintre un produs de excepţie şi unul făcut, cum spui, de mântuială. Poate nu la fel de repede ca un cunoscător, însă o va face. Nu ai cum să te uiţi la materialele din campania "Împreună dăm viaţă poveştilor” şi să nu remarci arta din ele. Pe lângă descrierea excepţională a personajelor, imaginea pe care o veţi vedea este de film. Fabuloasă. Cameramanii care au lucrat sunt dintre cei mai buni pe care îi are ţara asta şi au făcut miracole cu camera. Apoi montajul, care este atât de creativ, de plin de imaginaţie, de modern, încât mă tot întreb cum de nişte editori de imagine atât de tineri - 25-30 de ani - pot crea, deja, atâta frumuseţe. Nu cred că telespectatorii vor trece indiferenţi peste produsul nostru. Dimpotrivă, cred că îi va marca.
Presa scrisă şi de televiziune se află în criză, la fel ca întreaga societatea românească. Ce anume crezi că alimentează această criză, dincolo de lipsurile financiare?
Da, indubitabil, există o criză a presei. Ea pleacă şi de la problemele financiare, dar şi de la un semnal eronat care ajunge la jurnaliştii tineri. Pe de o parte, sunt puţini cei care vor, au timp sau ştiu cum să-i înveţe, pentru ca noua generaţie să fie la fel de puternică, de dedicată şi pasionată ca aceea născută imediat dupa ”90. Aşa că unii tind să se mulţumească cu ce cred ei că ştiu şi fac jurnalism după ureche. O alta problemă este sistemul de învăţământ din România, din care, dacă nu eşti ajutat de părinţi sau nu eşti suficient de ambiţios, ieşi cu lacune grave de cultură generală. Pe de altă parte, din cauza unor produse care nici măcar nu pot fi numite "media”, unii pot fi tentaţi să creadă ca acestea sunt tot jurnalism. Şi o astfel de percepţie e foarte nocivă pentru următoarea generaţie.
Care sunt regulie de bun simţ de la care nu te abaţi indiferent de greutăţile pe care le întâmpini în munca ta?
În afară de aspectul tehnic, să-i spunem, de regulile jurnalistice de bun simţ care trebuie respectate, am câteva principii de la care nu abdic: nu tratez niciodată de sus pe nimeni. Chinezii spun "orice copil poate fi învăţătorul tau”. Şi e adevărat: fii deschis, ascultă şi nu te grăbi să judeci, să tragi concluzii şi să priveşti cu superioritate oamenii. De la fiecare poţi învăţa ceva sau poţi primi câte o lecţie de viaţă. Apoi, nu calc oamenii în picioare, nu trag de ei, nu încerc să-i aduc în situaţii umilitoare, doar ca să dea bine pe cameră. Fiecare om are demnitatea lui şi, atunci când îl prezinţi la televizor, în faţa a milioane de oameni, îi poţi aduce prejudicii majore. Respectă-l pe cel de lângă tine şi o să fii respectat. Nu-mi mint interlocutorii şi nu le exagerez povestea. Şi, mai ales, nu mă grăbesc să speculez. Am învăţat de-a lungul timpului că adevărul are întotdeauna mai multe feţe, iar a face supoziţii după o impresie te poate discredita pe termen lung.
De peste 15 ani eşti jurnalist. Cum percepi acest domeniu în 2010, când mass-media sunt menţionate la capitolul vulnerabilităţi în Strategia naţională de apărare ?
În câteva cuvinte: mi se pare cea mai mare şi mai periculoasă aberaţie care s-a spus de la comunism încoace.
Ce reprezintă pentru tine reportajul de televiziune, dincolo de definiţia din manual?
E forma supremă a jurnalismului. E artă. E scriitură, sunet şi imagine. E complet, perfect. E o poveste pe care mai întâi ţi-o spui ţie şi pe care, după ce o înţelegi, o aşezi într-o formă artistică, pentru a le-o spune şi altora. E rezultatul unei minţi limpezi, al unei înclinaţii poetice şi al unui talent pe care nu mulţi îl au, dar pe care mai toţi vor să-l capete.
În munca de teren intervine vreodată plictiseala, rutina?
Sigur că intervine. Nu ca şi cum ai prelucra prin aşchiere în fiecare zi, aceeaşi piesă, dar e un soi de rutină care intervine, dacă nu mai faci şi altceva în afara muncii de teren. În definitiv, totul se reduce la câteva mişcări, mereu aceleaşi: pleci pe teren, iei interviuri, afli povestea, te întorci în redacţie, vizionezi, scrii, montezi. În plus, dacă faci reportaje pe bandă rulantă, la un moment dat intri în criză de inspiraţie şi le lucrezi după acelaşi tipar. De aceea e bine să alternezi munca de teren, cu cea de redacţie, dacă ai posibilitatea.
Eşti fascinată de Orientul Mijlociu şi înţeleg că această pasiune ţi-a adus porecla Rachela. De unde a izvorât această atracţie?
Când am ajuns pentru prima dată în Israel şi am aflat de la prima mână detalii despre conflictul din Teritoriile Palestiniene, am descoperit că nu întotdeauna ce citeşti în ziare, sau vezi la televizor e conform cu realitatea. Am înţeles, de-a lungul anilor, ce profunzimi nebănuite de aici, de acasă, are acest conflict şi ce eveniment istoric va fi pacea definitivă. Am avut ocazia să călătoresc cu jurnalişti străini în aceleaşi locuri şi să descopăr că ei refuzau să vadă evidenţa, doar pentru că făceau parte dintr-o organizaţie media ancorată politic şi al cărei interes era ca situaţia să fie descrisă într-un anumit fel. Apoi, pasiunea mea s-a extins asupra întregului Orient Mijlociu, o lume aparte, cu o altă cultură, altă filosofie de viaţă şi alt ritm. E fascinant să fii, ca observator, în locuri în care se scrie istoria contemporană şi Orientul Mijlociu a fost, de 20 de ani, exact zona în care trebuia să fii, ca jurnalist.
Inginer, profesor, corector de ziar, jurnalist... Un traseu profesional care a debutat într-un mod ce nu te-ar fi dus cu gândul la jurnalism. Cum şi când ai înţeles că ziaristica se mulează cel mai bine pe felul tău de a fi?
Cred că alţii au ştiut că asta mi se potriveşte, înainte de a şti eu. Când eram mică, părinţii mei aveau probleme cu doza de curiozitate din mine, care mă împingea să caut şi să descopăr, sistematic, locul în care erau ascunse cadourile de Crăciun. Eu am fost cea care l-a informat pe fratele meu mai mic, cu satisfacţia lucrului bine făcut, că nu există Moşu', deci cred că asta a fost prima mea reuşită în materie de investigaţie. Însă mi-a plăcut mereu să scriu, am şi acum acasă, caiete cu nuvele pe care le-am scris când eram mică şi pe care, de jenă, nu le-am arătat nimănui. Apoi, în anii ”90, un jurnalist pe nume Horia Barna, a simţit că poate exploata curiozitatea mea şi pasiunea pentru scris şi astfel m-am născut ca reporter. Mi se întâmplă şi astăzi să mulţumesc vieţii că m-a dus pe traseul ăsta înainte de a decide eu. Am avut noroc. Dacă nu cădea comunismul, aş fi fost un inginer fără talent şi ambiţie, - dar cu cizme de cauciuc, salopetă şi cască de protecţie - la Combinatul Siderurgic Călăraşi.
Ai avut vreodată momente în care ai regretat că ţi-ai ales meseria de jurnalist?
Niciodată. Am avut momente în care am regratat că am rămas atât de mult în presă şi că nu mă pricep la business, ca să o pot lua de la zero, în alt domeniu. Sigur că nu e paradisul în presa românească, dar pentru mine, jurnalismul, mai ales cel de televiziune, e cea mai frumoasă meserie din lume.
În aceşti ani de jurnalism, ai trecut vreodată prin situaţii limită? Ţi-a fost vreodată teamă?
M-a ferit Dumnezeu de situaţii din care să nu mai văd ieşirea, însă au fost destule ocazii realmente periculoase, în care m-am temut. În Cisiordania, colegul meu cameraman şi cu mine am fost bătuţi cu pietre şi apoi am nimerit într-un schimb de focuri. În Afganistan, era să fim împuşcaţi de doi talibani nervoşi, care au apărut în fostul lor fief pe care îl filmam şi despre care noi credeam că e părăsit. Tot acolo am alunecat într-un crater făcut de o rachetă şi am nimerit lângă o grenadă neexplodată. La New York era să luăm bătaie de la proprietarul unui restaurant, un român aflat sub influenţa unei combinaţii aproape letale de droguri şi alcool. Iar de curând, s-a surpat sub mine podeaua putrezită a unui hotel de patrimoniu, aflat la Herculane. Se poate spune că e o meserie în care nu te plictiseşti.
Ce îţi place să faci în timpul liber? Sau eşti genul care se relaxează prin muncă?
De când am venit la Antenă, chiar mă relaxez prin muncă. Din două motive: mai întâi, pentru că avem o echipă atât de bună şi de inventivă, care s-a legat atât de bine, încât ne uită Dumnezeu prin montaj sau de vorbă, în redacţie, în brain-storming-uri legate de materiale. E relaxant, liniştitor să ai în jurul tău oameni cu care vorbeşti aceeaşi limbă. Am ajuns, într-un timp foarte scurt, să fim prieteni. În al doilea rând, acasă mă gândesc la cum vor fi proiectele din viitor, şi vorbesc mult despre acestea, la telefon, cu producătorul nostru, Cosmin Silistraru, care e plin de energie şi de idei revoluţionare. În rest însă, mă joc cu căţelul meu, Charlie, merg împreună cu soţul meu la prietenii noştri, care, din fericire stau foarte aproape de noi, mă uit mult la filme, citesc, şi, de curând, am acest nou obicei, care a pornit cu obidă şi a continuat cu pasiune, de a merge la sală.
Să ne cunoaştem şi să ne răsplătim oamenii de valoare
Începând cu luna decembrie, Antena 1 readuce la viaţă poveşti de mult uitate. Protagoniştii lor nu sunt însă celebrele personaje care au marcat copilăria a generaţii întregi, ci oameni simpli care deşi au realizat lucruri extraordinare asemeni eroilor din basme, trăiesc încă în anonimat, saracie si uitare.
Campania "Împreuna dăm viaţă poveştilor” a implicat munca unei echipe de jurnalişti de excepţie coordonată de Carmen Avram. Proiectul va aduce în atenţia publicului acele personaje extraordinare care traiesc printre noi, talentate, pasionate, generoase, însă nerecompensate după merit. Povestea acestor români nu respectă structura unei poveşti clasice în care cititorul are însă previzibilul final fericit, ci este incompletă şi cu final deschis. Din acest motiv, în această iarnă, Antena 1 va încerca să scrie măcar câteva rânduri din istoria extraordinară a vieţii lor.
"Împreună dăm viaţă poveştilor” îşi propune să vină în sprijinul a 17 români pe care viaţa nu i-a răsplătit încă pe măsura lucrurilor extraordinare pe care le-au realizat şi le pot realiza în continuare. Medici, sportivi, artişti, ingineri, cercetători, aviatori, copii minune vor veni în această iarnă în lumina reflectoarelor, acolo unde ar trebui să găsim mereu adevăratele valori. Un medic chirurg de excepţie care trăieşte într-o rezervă a unui spital, un fost vicepreşedinte de federaţie sportivă care a rămas paralizat şi trăieşte acum în condiţii foarte precare, un campion la lupte căzut de mult în uitare, acestea sunt doar trei din cele 17 impresionante istorii de viaţă ale unor români de excepţie.
Antena 1 va prezenta povestea lor printr-o serie de reportaje extraordinare şi îi va surprinde cu numeroase cadouri care vor readuce bucuria unei ierni de poveste. Fiecare caz va fi susţinut de o vedetă Antena 1 care îi va fi aproape pe tot parcursul campaniei. Astfel, în campania "Poveşti de aproape, personaje dintre noi” se vor implica Andreea Berecleanu, Andrei Zaharescu, Oana Frigescu Badiu, Anca Rusu, Simona Gherghe, Dan Capatos, Răzvan Simion, Dani Oţil, Dan Negru, Mihai Bendeac, Mircea Badea, Alex Ferariu, Mihaela Calin, Luiza Bogdan, Crina Abrudan.
Citește pe Antena3.ro
