Lăcomia stricăciunilor

Eu şi colegii mei, precum şi alţi confraţi de breaslă de la diverse publicaţii scriem de ani în şir, în zadar, despre corupţia gene­ra­lizată în corpul putred al funcţionarilor publici

Eu şi colegii mei, precum şi alţi confraţi de breaslă de la diverse publicaţii scriem de ani în şir, în zadar, despre corupţia gene­ra­lizată în corpul putred al funcţionarilor publici. Prin primării şi prefecturi, pe la ministere şi consilii judeţene, peste tot unde îşi întinde tentaculele caracatiţa funcţionărească stau în posturi mai mici sau mai mari, nişte stricaţi care nu fac nimic altceva decît să se îmbogăţească pe spinarea contribuabilului. Nu contează dacă sînt aleşi sau numiţi, dacă sînt adversari sau aliaţi politici, dacă sînt tineri sau bătrîni, bărbaţi sau femei, secretare sau directori. Acoperindu-se unul pe celălalt şi tăind cozonacul după rang şi influenţă îşi împart totul, de la nenorocita de şpagă de 100 de lei la comisioanele de mi­lioane de euro, fără frică şi fără ruşine. Zilele acestea, în plină campanie electorală, cîteva cazuri dezvăluite “la fix” de poliţie sau de mass-media au lăsat la vedere o mică parte a acestei afaceri de-a dreptul criminale. După ce vor trece alegerile şi se vor mai mişca, pe ici pe colo, cîteva fotolii, scaune sau taburete, băieţii vor porni iarăşi, voioşi, morişca de la fabrica de lovele care se opreşte doar din patru în patru ani, pentru scurt timp, la un soi de revizie politică. Despre cum, cît şi unde se fură în sistemul func­ţionăresc ştie toată lumea. Dar nimeni nu suflă o vorbă, pentru că atît hoţii, cît şi cei care îi acoperă şi îi oblăduiesc se află sub legea omertei sau sub pu­terea şantajului reciproc.

Mai scriu încă o dată şi pentru a nu ştiu cîta oară că asociaţi cu aceste matrapazlîcuri sînt o bună parte din membrii corpului notarilor publici, o altă mafie care se conduce după reguli proprii, o gaşcă impenetrabilă, inatacabilă, inextricabilă. Notarii fac legea după propria lege, stabilesc preţuri, eludează statul, se îmbogăţesc cu viteze ameţitoare. Dacă vrei să dai un tun imo­biliar ai nevoie de “consilierea” şi de parafa jegoasă a notarului, care consfinţeşte printr-un act opozabil în faţa oricărei instanţe că strîmbăciunea e dreaptă sau că dreptatea e strîmbă. Ştiu sute de oameni care au dat bani grei pentru a li se recunoaşte un drept elementar, garantat de Constituţie, dar mai ştiu şi sute de oameni care au dat bani grei pentru a obţine bunuri sau drepturi necuvenite. Între aceste categorii atît de diferite din punct de vedere moral lucrează, nestingherită, lăcomia stricăciunilor din aparatul public.

Pînă cînd?