Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dincolo de Aiud, drumul spre vechiul Torockó l-am parcurs inaintănd printre fulgii mari care aşterneau dinaintea noastră o pănzătură moale, precum bumbacul.
Dincolo de Aiud, drumul spre vechiul Torockó l-am parcurs inaintănd printre fulgii mari care aşterneau dinaintea noastră o pănzătură moale, precum bumbacul. Intram in iarnă, intr-un peisaj fabulos, care ne "pregătea" pentru lumea de poveste ce ne aştepta la Rimetea. Trecănd de Colţeşti (rememorănd, in maşină, căte ceva din istoria vechii cetăţi) satul Rimetea ne aştepta cu străzile lui late, mărginite de case albe, a căror arhitectură unică impresionează.
Nume vechi
Inainte de a se numi Rimetea, satul a purtat alte trei nume, care amintesc de cele trei etnii ce sunt legate de istoria lui. Trascău i s-a spus imediat după Marea Unire, făcăndu-se referire la Munţii Trascăului, ce se află in apropiere. Aceeaşi referinţă o are şi numele unguresc: Torockó. In germană, i s-a spus Eisenburg. Iar această denumire aminteşte de rădăcinile austriece (localitatea Eisenwurzen) şi germane ale vechilor locuitori, veniţi aici in 1350, pentru a lucra la minele de fier.
Localitatea este insă mult mai bătrănă. Incă din timpul romanilor (106-274), zona a fost populată; o dovedesc monezile romane din timpul impăraţilor Antoninus Pius şi Maximinus Thrax, pe vremea cărora s-au deschis primele exploatări miniere. De altfel, după unele surse, insuşi numele Muntelui Trascău (şi, evident, al localităţii) vine de la impăratul Maximinus Thrax. "Thrax" - "Trascău"…
Păinea de fier
In secolul al XIII-lea, vechea aşezare se dezvoltă atunci cănd sunt aduşi aici minerii germani. La 1300, familia nobiliară maghiară Thorotzkay a construit cetatea de la Colţeşti, iar o jumătate de secol mai tărziu vin aici şi primele familii de austrieci, care aduc noi tehnologii de prelucrare a fierului. Pănă nu demult, meşteşugurile tradiţionale - legate indeosebi de prelucrarea fierului şi a lemnului - au adus belşugul in casele rimetenilor. Se dusese vestea pentru obiectele prelucrate de aceştia, fiind văndute in toate marile cetăţi ale Transilvaniei - la Sibiu, la Cluj, la Sighişoara - dar şi la Bucureşti ori la Viena. Cei mai mulţi dintre locuitorii din zonă erau fie cărbunari, fie mineri, fie lucrau la topitorii sau la prelucrarea fierului.
Despre "pita de fier" ne-a vorbit şi Lassel Agneta, muzeograf la Rimetea. Pentru că, aici, minele de fier sunt istorie, iar uneltele minerilor (şi ale fierarilor, in bună măsură) sunt piese de muzeu. Dacă minele de fier au dus la ridicarea localităţii la rang de oraş, in secolele XVII-XVIII, inchiderea acestora, in secolul XIX, a condus la decăderea din rang a localităţii, rămănănd o simplă localitate rurală. Rimetenii şi-au păstrat insă caracterul "de fier" al strămoşilor.
Povestea pitei de fier şi a cizmuliţelor roşii
Muzeele
La Rimetea, activitatea muzeistică este veche de mai bine de o jumătate de secol. In 1952 s-a deschis Muzeului de Etnografie, cu sprijinul Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Colecţia de exponate reflectă, in general, ocupaţiile locuitorilor din zonă, de la minerit, metalurgie la prelucrarea lemnului. Mai sunt de asemenea exponate care vorbesc despre universul casnic. Ne-au atras atenţia vasele de lut, cu măner, care se aşezau dedesubtul ţepuşei pe care se făcea carnea la rotisor (pentru a strănge "sucul cărnii", care apoi, deglasat, era folosit pentru pregătirea unor sosuri), ca şi oalele mari din lut, cu capac şi măner, folosite pentru a pregăti diverse fierturi sau tocane, la cuptor. Vasele de ceramică nu sunt insă de producţie locală, ele fiind aduse de rimeteni in urma unui troc făcut pentru produsele lor din lemn sau fier.
Tot in urma acestui "troc" (sau din banii obţinuţi din vănzare), rimetenii aduceau nevestelor cele mai frumoase pănze, cele mai fine mătăsuri, aţe pentru broderie, podoabe, cu care acestea din urmă confecţionau costume unice in zonă. De o frumuseţe uluitoare, costumele populare ale rimetenilor imbină tradiţiile secuilor şi ale saşilor. Regăsim influenţe austriece, germane, chiar flamande, precum "broderia cu ciocănele", o lucrătură de o fineţe cum mai intălneşti la dantelele belgiene. Acelaşi timp de broderie se foloseşte şi la realizarea coroniţei de mireasă, din fir de aur.
Despre acestea toate şi mai multe incă ne-a povestit muzeografa comunei, Lassel Agneta. Şi tot ea ne-a fost ghid prin satul-muzeu. Pentru că in Rimetea aproximativ 150 de case, din cele 315 căt numără satul, sunt inscrise intr-un program al Uniunii Europene care vizează imobilele de patrimoniu. De altfel, localitatea a primit medalia de argint "Europa noastră", pentru felul in care este conservată arhitectura tradiţională, medalie ce a fost decernată de prinţul Danemarcei.
Agneta ne-a insoţit şi la Ida Neni, in capătul celălalt al satului, acolo unde inimoasa bătrănă octogenară şi-a transformat locuinţa intr-un inedit muzeu particular. Ida Neni nu doar că a conservat clădirea, ci a păstrat absolut toate piesele de mobilier sau decoraţiunile, aşezate la locul lor firesc, pentru ca vizitatorul să aibă impresia, pătrunzănd, că se află intr-o "casă vie", al cărei stăpăn va intra pe uşă dintr-o clipă intr-alta. Chiar intr-un colţ se află micul atelier de cizmărie al tatălui Idei (demult răposat), cu faimoasele "cizme roşii" ale rimetenilor. Lucrate din piele moale de capră, vopsită in culoarea roşie, croite pe un singur calapod (acelaşi pentru piciorul stăng, ca şi pentru cel drept, pentru ca, purtate, să se uzeze egal), cizmuliţele erau purtate de fetele şi femeile de orice vărstă, in zi de sărbătoare.
Bucatele Susanei
Fiecare gospodină din Rimetea se poate măndri cu "reţetele casei", chiar dacă aparent vorbim despre aceeşi prăjitură, ori aceeaşi supă de găină. Dar ceea ce este cu adevărat spectaculos este faptul că există o "reţetă a satului". Sunt căteva preparate tradiţionale care numai la Rimetea se pregătesc intr-un fel anume. Dna Lakatos Susana ne-a devoalat tainele preparării acestora, făcăndu-ne o adevărată demonstraţie gastronomică. Reţetele ei vi le prezentăm şi noi.
Sac de cenuşă
Pentru aluat este nevoie de 200 g unt, 250 g făină şi 6 gălbenuşuri şi un plic de praf de copt. Se frămăntă bine şi se rup din aluat 48 de bucăţi care se rotunjesc intre palme, formăndu-se mici sfere. Aluatul se pregăteşte de seara şi se pune cel puţin 12 ore la rece, să se odihnească, aşezate pe o planşetă cu făină. Dimineaţa se pregăteşte umplutura, din 250 g zahăr, 6 albuşuri de ou, 250 g nucă măcinată. Albuşurile se bat spumă, adăugăndu-se, puţin căte puţin zahăr. Se pune in spuma de albuşuri şi nuca măcinată, amestecănd uşor, ca să nu se lase. Pe planşetă se presară făină şi se intinde căte o foaie subţire din fiecare sferă de aluat, dăndu-i-se formă ovală. Se pune pe mijlocul foii de aluat o lingură de umplutură şi se impătureşte aluatul, din patru părţi, dăndu-i-se formă de săculeţ. Se lasă puţin deoparte să dospească, apoi se pun in tava cu unsoare şi se lasă la cuptor pănă prin o culoare aurie. Se presară zahăr pudră, amestecat cu zahăr vanilinat, pentru aromă.
Carne de găină cu cartofi şi sos
Se foloseşte carnea (porţionată) care a fost fiartă la pregătirea supei cu tăiţei. Carnea se foloseşte ca atare, doar fiartă, fără a se frige. Pentru garnitură, cartofii se fierb in coajă şi se curăţă căt sunt fierbinţi. Se taie in cubuleţe mărunte sau se dau pe răzătoarea mare. Se căleşte ceapă tăiată mărunt, se amestecă apoi cu cartofii şi se mai călesc puţin impreună. Pentru sos se pregăteşte intăi un răntaş mai deschis la culoare, care se stinge cu sucul de roşii. Se adaugă un pic de zahăr, sare după gust, ţelină rasă şi frunze de ţelină tocate mărunt. Se servesc pe aceeşi farfurie carnea, cartofii şi sosul.
Cozonac cu scorţişoară
Se pregăteşte un aluat de cozonac obişnuit, cu făină, zahăr, lapte, ouă, unt, arome, sare şi drojdie. Se frămăntă pănă face beşicuţe, apoi se lasă să dospească aproximativ o oră. Pe o faţă de masă curată, presărată cu făină, se intinde o foaie de aluat subţire, mare căt masa. Se presară zahăr şi scorţişoară măcinată. Se stropeşte cu unt topit. Se impătureşte foaia din două laturi, se presară iar zahăr şi scorţişoară, se stropeşte cu unt şi se impătureşte din celelalte două laturi. Se presară iarăşi zahăr şi scorţişoară, apoi se rulează ca un melc şi se pune intr-un vas de lut pregătit cu unsoare. Se mai lasă la dospit şi in vas, se presară zahăr deasupra, după care se pune la copt in cuptorul de păine timp de două ore.
Supă de găină cu tăiţei de casă
Se pune la fiert in apă rece zarzavat foarte mult: morcov, pătrunjel, ţelină, ceapă, cartofi, piper boabe, un căţel (sau doi) de usturoi. Găina se tranşează şi se pune şi ea la fiert, impreună cu zarzavatul (dacă găina e mai bătrănă, se fierbe puţin inainte). După ce au fiert bine şi carnea, şi zarzavatul, se strecoară şi in această supă se pun tăiţeii de casă, pregătiţi dinainte. Se mănăncă supa cu tăiţei, pentru că din carne se prepară ulterior felul principal al mesei.
