Prima ţară din lagărul socialist fără comunişti a fost România. În istoria sistemului, cazul românesc prezintă, de altfel, particularităţi deosebite. Dacă, la finele celui de-al doilea război mondial, România era ţara cu cei mai puţini comunişti din Europa, în 1989 avea cea mai impresionată reprezentare numerică a cetăţenilor ei în partidul comunist – circa o pătrime dintre adulţi. Ceilalţi români – de la copii de 4 ani până la pensionari –, fuseseră înregimentaţi în organizaţiile „de masă” şi „obşteşti” aflate sub patronajul partidului unic. În 22 decembrie 1989, PCR şi implicit structurile subordonate s-au autodizolvat. O situaţie imprevizibilă în proiectul lui Gorbaciov ce afirmase cu orice prilej puterea partidului comunist în viitorul perestroikist.
„Anticomunismul” românesc declarat pe parcursul sângeroaselor evenimente i-a neliniştit imediat pe sovietici: deodată cu Ceauşeştii murise şi PCR! Aşa se face că la 27 decembrie 1989, în prima întâlnire consemnată stenografic dintre Ion Iliescu, preşedintele CFSN, Petre Roman, noul prim-ministru, şi Evgheni Tiajelnikov, ambasadorul URSS la Bucureşti, trimisul Moscovei s-a interesat, în numele lui Gorbaciov, dacă „ideea de partid comunist” rămâne. „Nu ştiu, i-a spus Ion Iliescu. Nu ştiu cum vom rezolva această problemă! Deocamdată, dacă am pronunţa numai acest cuvânt...” „Te scuipă”, i-a luat Roman vorba din gură. „Eu, personal, sunt gata să merg în continuare fără Partid, cu Frontul, care de fapt să devină forţa esenţială a naţiunii”, şi-a expus Ion Iliescu programul politic destinat înştiinţării liderului sovietic.
1989 îi oferise lui Gorbaciov evenimentele unui bilanţ bun. Cu harta României în graniţele perestroikiste, împlinise condiţiile „coexistenţei paşnice dintre sisteme” convenite cu Bush senior. Le „profeţise” el însuşi, chiar prin mesajul anului nou, preluat de presa românească la 1 ianuarie 1989. „Împreună cu ţările socialiste, cu celelalte popoare ale lumii vom acţiona pentru ca omenirea să nu mai fie marcată de «război rece», să păşească într-o nouă perioadă, o perioadă în care resursele materiale şi intelectuale să fie canalizate în întregime în folosul păcii, colaborării şi propăşirii omenirii”, declarase magul din Răsărit. Şi acţionase! Lista de împliniri a reformărilor sale era însă rău subţiată la finele anului ’90. Eşuase, fără putere de tăgadă, în strategia de front popular, preluată din recuzita manipulărilor prin care Kremlinul instaurase la putere regimuri comuniste în Europa după cel de-al doilea război mondial. Aşa cum dovedea Francoise Thom în strălucitoarea sa analiză a „Sfârşiturilor comunismului” (1994), tactica de front popular a fost începutul şi capătul imperiului comunist în Europa.
După două decenii de la evenimente, ipotezele şi presupunerile făcute în anii ultimi de „război rece” sunt limpezite şi selectate prin noi documente puse în circuit şi studii recente. În cartea „Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene”, ce urmează a fi tipărită curând la Editura Enciclopedică, istoricul şi analistul relaţiilor internaţionale Adrian Pop, profesor la SNSPA Bucureşti, a analizat, printre altele, încercarea lui Gorbaciov de a menţine ţările central-est europene în sfera sovietică de influenţă. „Un document de la începutul lui martie 1990 prezintă reformularea strategiei secţiei internaţionale a CC al PCUS pentru aceste ţări.
Propunea, în primul rând, ca partidele succesoare fostelor partide comuniste să fie tratate de către PCUS la fel ca partidele social-democrate din Europa Occidentală (stânga tradiţională). Şi ceea ce e foarte important: crearea unei Fundaţii de Studii Sociale şi Politice pe lângă CC al PCUS în cadrul căreia să organizeze schimburi periodice şi confidenţiale – subliniez aceste cuvinte – de informaţii. Ceea ce în opinia mea nu este decât o reluare a strategiei promovate de Comintern după desfiinţarea sa oficială în 1943. Căci, deşi oficial Cominternul nu mai exista, el a continuat în fapt să funcţioneze prin structurile existente la nivelul secţiei internaţionale a CC al PCUS pentru coordonarea şi legătura cu partidele comuniste din celelalte ţări.
La nivelul politicii externe cu „ţările frăţeşti”, sovieticii plănuiau la finele anilor ’80 un fel de «finlandizare». Să creeze adică guverne «prietene» Moscovei, cu largă autonomie faţă de ea, dar a căror politică externă să nu contravină politicii ei externe.”
Privită retrospectiv, modalitatea abandonării comunismului a fost diferită. În Polonia şi Ungaria, demonstrează autorul, s-a făcut printr-o tranziţie negociată; în Bulgaria printr-o lovitură de stat; implozia a destructurat Uniunea Sovietică şi Iugoslavia; Cehoslovacia şi Germania Estică au capitulat, iar în România s-a produs printr-o lovitură de stat şi o revoltă populară. Concluzia lui Adrian Pop este următoarea: cu cât ne îndepărtăm de modelul tranziţiei negociate – în care moderaţii puterii au negociat schimbarea cu moderaţii opoziţiei –, cu atât mai imperfecte şi mai pline de convulsii au fost traiectele post-comuniste.
FSN, continuator al Partidului Comunist
În viziunea sovieticilor, FSN-ul era considerat partidul succesor al PCR. Interesant este, menţionează profesorul Adrian Pop, că în Cehoslovacia acelaşi rol îi era atribuit Forumului Civic condus de Václav Hável. Ce-a reuşit Gorbaciov faţă de proiectul iniţialĂ „În general, sovieticilor le-a ieşit pasienţa, răspunde Adrian Pop. În cazul României, aşa se şi explică de ce în decembrie 1989 n-am avut o intervenţie militară sovietică. Suntem în măsură să ştim acum că diversiunea teroristă a avut două componente: terestră şi aeriană. Componenta aeriană – simularea unei invazii de elicoptere şi avioane – a fost de inspiraţie americană.
Ea ar fi trebuit să prefaţeze intervenţia militară terestră sovietică. Americanii au insistat în repetate rânduri pentru declanşarea de către sovietici a acestei intervenţii. Nu s-a realizat, deoarece Kremlinul a fost mulţumit atunci de orientarea politico-ideologică şi de politică externă a noii puteri de la Bucureşti. Practic, România continua să rămână în sfera de influenţă sovietică şi garanta programul perestroikist. O intervenţie militară nu ar fi făcut decât să strice imaginea Kremlinului care se declarase în toată perioada gorbaciovistă adeptul non-intervenţiei în treburile est-europene”.
Colaborarea sovieto-americană şi efectul Pacepa
Din bibliografia de specialitate şi documentele studiate pentru redactarea „Originilor şi tipologiei revoluţiilor est-europene”, Adrian Pop a analizat şi colaborarea sovieto-americană în tranziţia regimurilor comuniste europene. „La un moment dat, SUA au luat iniţiativa de a reactiva foşti transfugi din Europa de Est care să devină instrumentul dinamizării schimbărilor politice din regiune. Aşa s-a născut o amplă mişcare a serviciilor secrete numită Trust Organization, din care a făcut parte şi Ion Mihai Pacepa. Nu întâmplător acesta a publicat «Orizonturi roşii» în 1987. Principala filieră prin care ideile centrale ale revoluţiei române au parvenit liderilor informali ai acesteia a fost însă filiera sovietică.
De altfel, unii dintre liderii formali ai anului 1990 fuseseră în acţiuni cnspirative de inspiraţie sovietică. Putem spune cu certitudine că acţiunea filierelor KGB-GRU este dovedită în România. Interesante sunt şi publicaţiile exilului românesc. Spre exemplu, în «Lupta», editată la Paris de Mihail Korne, apăreau în toamna lui 1989 apeluri semnate Frontul Salvării Naţionale.”