Nu, nu sunt numerele la Loto. Sunt medaliile de aur câștigate de sportivii români după ‘89, la Olimpiade. Dezastru, nu? Clar! E la modă acum să iei la mișto olimpicii români. Să le spui, preferabil pe Facebook, ca să-ți admire și alții performanțele la haterism viteză: “Vai, ne-ați făcut de râs!”. Dar oare e vina lor? Oare nu cumva ei sunt, de fapt, eroii și noi, ceilalți, vinovații?
Mă tem că da, vina nu este la ei, probabil ultimii sportivi de performanță, ci la noi, eternii spectatori amatori. Da, da, nu vă ascundeți - vina ne aparține! Noi suntem și principalul sponsor al unui sistem despre care știm că e mort și medaliații cu aur și strasuri la Olimpiada Ignoranților! Da, noi, cei care ne aducem aminte de sportivi doar din patru în patru veri când ne așezăm în fotoliile noastre olimpice și așteptăm să ne fie gâdilat orgoliul cu câte o medalie neapărat de aur sau argint pentru că bronzul ne place doar pe plajă. Între cele patru veri însă, habar nu avem de oamenii aștia. Nu ne interesează competițiile, nu ne interesează starea de sănătate, nu ne interesează felul în care pot să se pregătească. Nu ne interesează nici măcar cine-i conduce, deși, în definitiv, niște amatori – asta arată rezultatele - dispun de banii dați de noi.
Să nu vă așteptați la minuni! Sigur, dezastrul o să fie analizat, sigur o să vedem niște demisii - de fapt niște retrageri programate -, sigur o să auzim eterna placă - alții sunt de vină, alții au bani, alții au tradiție! Bani și tradiție avem și noi. Un plan național, coerent, articulat, adaptat acestui mileniu, pus în practică și urmărit, nu, nu avem! Și nici nu o să avem atâta vreme cât sistemul o să fie condus de dinozauri disperați să nu-și piardă locul la mâncat bani și de amatori dornici să aibă cuvântul “olimpic” în CV.
Noroc că între București și Tokio sunt, ca la Rio, tot şase ore diferență de fus, așa că o să dormim când ar trebui să ne enervăm. Somn ușor!