Feseneul de la putere înlătură ultimele bariere morale şi puncte de rezistenţă „istorică”. Dar pentru că vorbim de suportabilitate, lipsa ei se va vedea în emigraţie, într-una accentuată, corespunzătoare accelerării hazardului moral şi selecţiei adverse. Poată vă întrebaţi cine ar mai putea să plece, fiindcă deja dai cu tunul după un meseriaş bun. Păi, cum cine? Copiii, încă din vremea liceului. Opresiunea la care e supusă economia va genera şomaj după inflaţie şi anterior ţara a fost părăsită din mai puţin. Sunt curios cu ce forţă de muncă se va edifica infrastructura pentru care se oferă fonduri europene, tot cu indieni şi pakistanezi, ca în timpul voievozilor feudali? În acest caz, vom deveni o a doua Franţă ca privelişte bulevardieră, ceea ce ar reconfirma „statutul” de mic Paris pentru Bucureşti.
Nu vreau însă să sar etape. Lucrurile s-au schimbat radical începând cu 2009, când de la o îndatorare lentă s-a trecut la una rapidă. Tot atunci s-a observat dispariţia totală a ruşinii. Iar deficitele şi îndatorarea în timp de criză, coroborate cu lipsa ruşinii, continuă şi după predarea ştafetei la vârf, ceea ce sugerează că e vorba de aceeaşi camarilă. Cu riscul ca escaladarea corupţiei în pas cu deficitele/datoriile să slăbească cu rapiditate organismul economic, să ducă sărăcirea în zona insuportabilă, în măsura în care visceralitatea accentuată elimină orice tentativă de a avea o abordare acomodativă.
La fel de grav este că lipsa ruşinii transcede de la iniţiatorii publici, în privat, la companiile cu poziţie dominantă. Sub umbrela crizei clienţii sunt văduviţi la nivelul entităţilor sistemice de libertatea de a alege, corporaţiile too-big-to-fail „lovesc” în clientelă precum un cartel.
Ca să rezum, România era deja un stat ostil, penalizat pentru asta prin emigraţie. Au plecat în Occident mai mulţi români decât polonezi, o ţară cu o populaţie dublă! Asta însă nu-i opreşte pe conducători să urmeze aceeaşi linie, până când se ajunge să fie insuportabil de trăit.