Continuăm astăzi seria de interviuri-document pe care Jurnalul o realizează cu români care au împlinit 100 de ani în 2018. Români care s-au născut odată cu România Mare şi pentru care ultima sută de ani a României nu reprezintă doar o bucată din cărţile de istorie, ci şi suma unor întâmplări şi evenimente pe care le-au trăit pe viu. În episodul de astăzi, care face parte şi el din Programul Cultural ,,București-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic, o aducem în atenţia cititorilor noştri pe doamna Stana Cucută din comuna vrânceană Popeşti.
Doamna Stana locuieşte singură, sau cu Dumnezeu, cum îi place ei să spună. „Leoaica" din comuna Popeşti este o femeie micuţă, delicată şi, dacă n-ai şti, văzând-o în baston, ai putea-o crede neajutorată, în grija rudelor. Doar a împlinit 100 de ani! Prima impresie nu este şi cea adevărată. Imediat îţi spune că se simte minunat, n-o doare nimic, locuieşte singură, lucrează în grădină, într-un cuvânt se descurcă de minune, iar bastonul pe care-l are alături este doar un accesoriu, un „moft". Cei doi copii ai săi vin deseori la Popeşti, bucurându-se că are cine-i asculta, cine-i sfătui, chiar dacă, la rândul lor, sunt părinţi şi bunici.
J: Când v-aţi născut, doamnă Stana Cucută?
SC: În august 1918, pe data de 17 a lunii.
J: Unde v-aţi născut?
SC: În Urecheşti şi am venit la 18 ani în Popeşti, după ce m-am căsătorit.
J: Cum vă simţiţi la vârsta de 100 de ani?
SC: Domnule, picioarele mă dor, dar chiar şi aşa, în fiecare zi, eu mă trezesc la 5 pentru a face treabă. Am o grădină ca de fată mare. (râde) Sunt mulţumită cu viaţa pe care am avut-o pentru că am avut de toate.
J: Cum a fost copilăria dumneavoastră?
SC: Copilăria e frumoasă, vă daţi seama. A fost frumos, nu mi-a lipsit nimic, dar eram şi ascultătoare. Tata m-a învăţat să lucrez de mică în gospodărie. Am avut doi părinţi foarte buni. Ne puneau să muncim, dar nici nu ne lipsea nimic, şi datorită educaţiei primite de la ei, am învăţat să fiu disciplinată.
J: Şcoala unde aţi făcut-o şi cum au fost anii respectivi?
SC: În Urecheşti, am făcut 4 clase, doar atât. Nu se făceau mulţi ani de şcoală pe vremea aia. Apoi mi-am ajutat părinţii, pe mama, pe tata, în gospodărie. La şcoală a fost bine, pe cât se putea pe vremea aia. Ne trezeam de dimineaţă, iar de la 8 la 12 eram la şcoală.
J: Pe Regele Ferdinand l-aţi văzut în realitate?
SC: Ei, cum să-l văd? Păi, ce credeţi, nu era cum e astăzi. Ştiam că el era regele de la tata şi de la şcoală. Era şi Regina Maria atunci cunoscută, venea din familie bună, era rudă cu cei din casa regală a Marii Britanii. Era o femeie foarte bună la suflet, pentru că se îngrijea de cei mai puţin norocoşi. Ştiu că s-a implicat după război să ajute copiii rămaşi orfani.
J: Aţi mai avut fraţi?
SC: Da, am fost 6 copii la părinţi, eu şi încă 5 fraţi.
J: Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
SC: Cu munca câmpului, pentru că tata a avut 8 pogoane de pământ şi muncea la pământul nostru.
J: Spuneaţi că v-aţi căsătorit la 18 ani. Eraţi pregătită pentru căsătorie la vârsta respectivă?
SC: E, da’ de unde, m-a furat. (râde)
J: Aţi fost o femeie frumoasă, cu alte cuvinte...
SC: E, cum a lăsat Dumnezeu.
J: Soţul dumneavoastră cu ce s-a ocupat?
SC: A fost casnic, lucra acasă la pământ.
J: Câţi ani avea soţul dumneavoastră când v-a furat?
SC: Păi eu aveam 18, iar el era cu 5 ani mai mare ca mine, avea 23.
J: Ce au spus părinţii dumneavoastră când au aflat că v-a furat?
SC: Au venit aici în Popeşti, să mă ia acasă. El m-a închis în altă cameră şi i-a luat la discuţii şi s-au împăcat până la urmă.
J: Cum a fost viaţa de tânără nevastă?
SC: A fost bine. Am avut o viaţă frumoasă, nu am luat bătaie. (râde) M-a ferit Dumnezeu. Dar să vă povestesc, o singură palmă am luat. M-am dus la magazin odată şi am luat o bluză care a costat 25 de lei şi am venit cu ea acasă şi nu am rupt preţul de pe ea. Şi a venit el la mine şi m-a întrebat: "Stănică, cât ai dat pe bluza aia?", i-am zis că 22 de lei şi mi-a dat o palmă peste gură. Apoi m-am dus să dorm cu câinele în coteţ şi el a venit şi m-a luat de acolo, şi-a cerut iertare şi mi-a zis că nu o să se mai repete niciodată, şi aşa a fost.
J: Câţi copii aţi avut?
SC: Doi, fata şi băiatul. Copii buni, să ştiţi, au fost cuminţi, i-am dat la şcoli, la liceu. Acum fata e căsătorită în Braşov, iar băiatul, în Bacău.
J: Cu cine locuiţi dumneavoastră acum?
SC: Cu Dumnezeu şi mă descurc. Îmi fac treaba, am o grădină foarte frumoasă, dacă vreţi să vă arăt, găseşti tot ce vrei acolo. Mâncare îmi fac tot eu.
J: Când a decedat soţul dumneavoastră?
SC: În 1970, a murit fiind bolnav de ulcer. I-a plăcut băutura şi nu a fost bună pentru el, pentru că de la asta i s-a tras.
J: Aţi trecut vemuri grele în viaţă?
SC: Asta cu soţul, în rest, nu aş spune. M-am descurcat, indiferent că a plouat sau a fost vreme bună. Eu şi acum la 100 de ani mă scol devreme să fac treabă, întotdeauna am fost aşa. Până şi butucii la vie tot eu i-am pus.
J: Când eraţi mică, v-au povestit bunicii, părinţii prin ce au trecut în Primul Război Mondial?
SC: Să ştiţi că mai povesteau, dar am uitat. (râde) Îmi amintesc că povesteau că au dus-o greu.
J: Aţi prins în schimb al Doilea Război Mondial...
SC: Da, dar ne-am descurcat şi atunci.
J: Ce vă amintiţi de la alegerile din 1937?
SC: Îmi amintesc că au fost iarna. Ştiu că au câştigat liberalii, parcă, şi obţinuseră multe voturi şi legionarii. Era foarte multă pasiune în oameni înainte de vot. Erau foarte multe afişe lipite de liberali, de ţărănişti. Era scandal când se întâlneau, se luau şi la bătaie.
J: De Regele Carol al II-lea ce vă amintiţi?
SC: Îmi amintesc că a trecut o dată pe la noi, pe la Urecheşti. Ştiu că anunţase primarul că vine şi ne-a cerut să fim pregătiţi. Nu îmi aduc aminte exact să vă spun în ce an, dar îmi amintesc că a ieşit lumea, puseseră oamenii steaguri la poartă. S-a cântat şi imnul, atunci nu era "Deşteaptă-te, române!". Atunci imnul ţării era "Trăiască Regele!". Şi a apărut Carol, flancat de mulţi militari, nu puteai să ajungi în apropierea lui aşa uşor, iar noi eram toţi curioşi cum e, îl vedeam ca pe un domn, era foarte frumos îmbrăcat, aşa ca un militar, era prezentabil, autoritar şi se vedea că avea un gust pronunţat pentru decoraţii şi ceremonii.
J: Credeţi că a fost un rege bun?
SC: Nu sunt eu în măsură să apreciez, dar cred că a fost bun cât a fost, că mai târziu, în ’40, s-a retras după ce ţara a pierdut din teritorii fără să lupte. Oricum, noi atunci nu ne permiteam să vorbim despre el, dar ştiam că e un om inteligent şi citit. Prindea la oameni, dar avea şi slăbiciuni, şi excese, care i-au făcut rău lui şi au dăunat şi ţării. Cred că i-a plăcut "meseria de rege", dar nu ştiu dacă era principala lui grijă.
J: Ce vă amintiţi de Regele Mihai?
SC: Îmi amintesc că eram în clasa a 3-a. Ne-a spus la şcoală de el, ne-a arătat şi o poză. Venise el la conducerea ţării. Mă rog, era mic, iar ţara era condusă de o regenţă, în frunte cu Patriarhul de atunci, Cristea parcă îi zicea. Carol renunţase la tron şi plecase din ţară şi rămăsese Mihai.
J: De legionari vă mai amintiţi?
SC: Da, cum să nu! Îmi aduc aminte că ei erau în anii ’30 foarte populari. Ştiu că se strângeau în cuiburi, şi când erau inundaţii sau vreo calamitate, ei se duceau şi făceau muncă voluntară, îi ajutau pe ţărani. Aşa şi-au câştigat renumele atunci. Îmi aduc aminte că şi în sat la noi au fost mai mulţi; după nişte ploi mai puternice, s-a surpat un pod şi se făceau înscrieri de voluntari care să pună mâna să ajute la repararea podului. Cei mai mulţi voluntari care s-au înscris erau legionari.
J: De mareşalul Antonescu ce vă amintiţi?
SC: Soţul meu l-a admirat pe Antonescu. Şi chiar şi mai târziu, după război, când cei mai mulţi oameni se fereau să vorbească despre mareşal, soţul meu era cu gura mare şi spunea că Antonescu a fost un om foarte demn, care a murit respectabil şi nu a vrut să le facă jocurile ruşilor. A intrat în război să ne luăm înapoi Basarabia, şi bine a făcut. După asta, ce s-a întâmplat, nu ştiu dacă a depins de el.
J: Cum a fost după ce au venit comuniştii la putere?
SC: Eu cu bărbatul meu ne-am descurcat, nu prea ne-a afectat, în schimb pe părinţii mei i-a afectat pentru că i-au luat pământurile tatei şi nu a avut ce face după naţionalizare. A suferit mult şi de la asta i s-a tras când s-a prăpădit.
J: Cum a fost cu Ceauşescu?
SC: Eu am ţinut la Ceauşescu, să vă spun sincer. Eu l-am apreciat pentru că era foarte econom. A fost mai greu o perioadă, în anii ’80, dar el strânsese cureaua cu un rost, voia să plătească datoriile ţării. Dar vedeţi astăzi că s-a ales praful de ce a economisit el. Şi s-au făcut multe în vremea lui, locuinţe pentru oameni, aveam industrie, a fost un om calculat.
J: Ce v-aţi dorit cel mai mult în viaţă?
SC: Să am o casă frumoasă şi să nu duc lipsă de nimic, să am tot ce îmi trebuie. Aşa sunt acum, nu duc grijă de nimic, am de toate, nu cer un ac la nimeni.
J: Aţi avut probleme de sănătate până acum?
SC: Nu, şi să vă spun drept, nu ştiu dacă am făcut 10 injecţii în toată viaţa mea. Îmi amintesc că a fost aici la noi la Popeşti un doctor care a zis aşa "vitamina B9 să nu lipsească din alimentaţie", şi de atunci iau în fiecare zi.
J: Ce mâncare aţi consumat de-a lungul vieţii, de vă menţineţi aşa vioaie?
SC: Mâncare obişnuită, roşii, mai tăiam câte un pui, lapte. Şi acum, am permanent lapte în casă. 2 litri pe săptămână.
J: În timpul zilei dormiţi?
SC: Câteodată mai dorm şi ziua. În grădină lucrez dimineaţa şi seara, că acum este cald. Tata m-a învăţat să lucrez grădina, că noi aşa am fost crescuţi. Mama şi tata nu au dus lipsă de nimic pentru că au fost muncitori. Tata tăia doi porci pe an, unul de Crăciun, altul de Paşte. Eu nu am cumparat, să ştiţi, un kilogram de carne din magazin. Şi eu muncesc, acesta e motivul pentru care nu-mi lipseşte nimic, pentru că am muncit şi noaptea, am făcut din noapte zi.
J: Pe copii i-aţi educat să fie la fel?
SC: Da, să ştiţi că nu le lipseşte nici lor nimic, nici fetei, nici băiatului.
J: Cum erau copiii pe vremea dumneavoastră?
SC: Mult mai muncitori decât cei de astăzi. Mulţi, dacă nu aveau ce face acasă, se duceau să muncească cu ziua şi tot făceau ceva.
J: Până la ce vârstă ascultau copiii de părinţi în perioada interbelică?
SC: Până se căsătoreau. Apoi îşi luau casa în primire. Eu nu am avut nevoie după ce m-am căsătorit să cer sfaturi pentru că ştiam deja de la tata. De la tata ştiu să tai, de la tata ştiu să leg aracii, de la el ştiu de toate.
J: Mai aveți frați în viață?
SC: Au murit toţi. Eu sunt ultima rămasă în viaţă. Îmi este dor de ei, pentru că mai veneau pe la mine, mă vizitau şi acum nu mai sunt. Ei erau mai mici, eu am fost cea mai mare ca vârstă.
J: Aţi fost copilul cel mai în vârstă şi totuşi, aţi trăit cel mai mult..
SC: Dacă aşa a vrut Dumnezeu...
J: Ce spun oamenii din sat despre dumneavoastră?
SC: Ţin toţi la mine pentru că sunt o femeie cinstită. La mine când vorbesc o vorbă, aşa rămâne, nu duc vorba de colo-colo.
J: Vă simţiţi pregătită pentru orice?
SC: Da, dacă vă arăt ce am în şifonier, nu vă vine să credeţi. Am rochie de două milioane, rochie de vară, am pantofi, sandale. Dacă mor iarna, am pantofi, dacă mor vara, am sandale neîncălţate... (râde)
J: Cum v-aţi descrie ca personalitate?
SC: Păi, eu nu ştiu să mă cert, de exemplu. Dacă mă ceartă cineva, îl las să vorbească, pentru că eu nu ştiu să mă cert, dar vin acasă şi plâng şi apoi îmi trece.
J: Care este secretul unui trai bun cu neamurile, cu vecinii?
SC: Secretul e că mă port frumos cu toată lumea şi toată lumea mă iubeşte.
J: În 1989, cade regimul comunist şi ţara reintră pe drumul democraţiei...
SC: Aşa e, dar e bine? Vă întreb, pentru că l-au dat jos pe Ceauşescu cei care voiau să fure în locul lui. Ceauşescu nu a strâns avere, eu aşa cred. A rămas toată viaţa lui un om modest. Ăia din eşalonul doi l-au dat jos şi au pus mâna pe resursele ţării. Pe vremea lui Ceauşescu puteai să-ţi faci o viaţă, acum mai poţi? Poţi, dar mai greu.
J: Cum vedeţi viitorul ţării?
SC: Bine, îl văd bine. A mai trecut ţara prin vremuri grele şi oamenii s-au descurcat. Problema a fost mereu cu cei care s-au aflat la conducerea ţării. A murit regele în iarnă. Aţi văzut câţi oameni s-au dus să depună flori? A fost iubit de popor, pentru că a fost un om drept şi un exemplu.
Ajunsă la venerabila vârstă de 100 de ani, doamna Stana uimeşte prin voiciune şi însufleţire şi ne mărturiseşte că, deşi o mai dor picioarele, fiecare zi începe pentru ea la ora 5 dimineaţa. Spune că secretul longevităţii ei a stat în disciplină şi dorinţă de muncă. Buna dispoziţie este în firea ei, și tot timpul are zâmbetul pe buze.
În 1940, îmi amintesc că era jale în ţară şi oamenii erau derutaţi. Nu înţelegeam de ce am renunţat la pământul românesc fără să tragem un foc de armă. Ştiu că soţul meu era foarte decepţionat. Îmi spunea că se gândeşte la românii care au rămas acolo, peste care au venit ungurii sau ruşii. Că armata nu îi mai apăra şi sunt lăsaţi în voia sorţii.
J: Cum se trăia în perioada interbelică?
SC: Domnule, e simplu, se trăia foarte bine, să ştiţi. Cine muncea atunci avea, cine nu muncea cerea şi mai primea de la ceilalţi. Dar atunci puteai să te descurci foarte bine dacă erai om gospodar, nu ca astăzi, când statul îţi ia tot şi nu îţi dă nimic.