Antoine-François Prévost a fost al treilea din cei șase copii ai lui Liévin Prévost, consilier și procuror al regelui, o notabilitate a provinciei și a orașului său, și ai Mariei du Claye (sau Duclay), fiică a unor fermieri bogați. Între 1711 și 1722, studiază la colegiul iezuit din orașul său natal. În 1711, la vârsta de paisprezece ani, trăiește prima experiență dureroasă prin pierderea mamei și a unicei sale surori. „Sub imperiul acestui prim șoc și în contextul războiului pentru succesiunea Spaniei, schimbă «negrul» cu «roșul», părăsind colegiul și orașul natal și angajându-se în armata regelui. Pacea de la Utrecht, încheiată în aprilie 1713, pune capăt viselor sale de glorie militară, iar tatăl său, părinte «iubitor, însă rigid», îl trimite înapoi la colegiul iezuit, după cât se pare și pentru a-l îndepărta de o iubire nepotrivită. Între 1713 și 1715 începe studiul filosofiei, dar în aceeași perioadă îl aflăm și în Olanda. În 1717, îl regăsim din nou în noviciatul iezuiților de la Paris. Calificativele primite de la profesorii săi îl prezintă ca pe un elev înzestrat cu putere de judecată, însă preocupat și de lucruri «interzise»”, reținea cercetătoarea Mihaela Voicu în prologul unei minibiografii adunate în masivul volum Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012).
Între uniformă și sutană
Dăm fir crochiului: „Este remarcat talentul său literar, în ciuda lipsei de disciplină. După șase luni probatorii, este trimis să studieze filosofia la colegiul din La Flèche, dar este atras din nou de «roșu». După cum singur va mărturisi mai târziu în jurnalul său Le Pour et le Contre (Pro și Contra), a fost atras de mirajul carierei militare, asemenea multor tineri de vârsta lui, din dorința de a fi avansat cu primul prilej. Cum acesta nu s-a ivit, plictisit de așteptare, s-a reîntors la părinții iezuiți, pentru a-i părăsi iarăși în favoarea armelor. Aceste ezitări, contradicții și incertitudini se vor regăsi apoi la multe dintre personajele sale. Din nou decepționat de lipsa de perspective din armată, dezertează în 1719. Întâmplări nefericite și insuficient cunoscute, cu care se confruntă la Paris și în Olanda, îl determină să caute din nou adăpost în sânul Bisericii, de această dată la mănăstirea benedictină de la Jumièges (1720). Aici, la 9 noiembrie 1721, va depune voturile «de nevoie», după cum mărturisește ulterior într-o scrisoare adresată părintelui La Ruë, însoțite de «toate restricțiile interioare» care l-ar fi putut dezlega ulterior de jurământ. Studiază filosofia la Rouen și la Bec-Hellouin. În 1726, este hirotonisit preot. Este însărcinat să predea «umanioarele» la Colegiul «Saint Germain» din Beauvaisis. Predică la Évreux. Își formează un stil care-i atrage admirația enoriașilor cultivați, dar nu și pe cea a superiorilor, care-l trimit la Paris, la mănăstirea Blancs-Manteaux, iar apoi la Saint-Germain-des-Prés”.
Mandat de arestare
Unde, ce să vezi: „În loc să se îndeletnicească cu studii minuțioase, conform vocației benedictine, Prévost începe să lucreze la primul său roman, Mémoires et aventures d’un homme de qualité qui s’est retiré du monde (Memorii și aventuri ale unui gentilom care s-a retras din lume), apoi pleacă de la mănăstire. Din Olanda, îi scrie superiorului general al benedictinilor, exprimându-și dorința de a intra într-un ordin mai puțin sever și, fără să mai aștepte permisiunea oficială, părăsește în octombrie 1728 abația Saint-Germain-des-Prés «ca un fugar». Superiorii îl dau în urmărire și se emite și un mandat de arestare pe numele lui, ceea ce îl determină să se refugieze în Anglia, sub pretextul convertirii la protestantism, lăsându-i editorului manuscrisele volumelor III și IV din Mémoires et aventures d’un homme de qualité (primele două volume apăruseră deja cu câteva luni înainte). Va deveni de acum înainte Prévost d’Exiles, numele orașului-sediu al unei garnizoane militare unde poposise pecetluindu-i destinul. Între 1728 și 1730 frecventează cea mai aleasă societate londoneză. Preceptor al lui Francis Eyles, fiu al lordului John Eyles, viceguvernator al Companiei Mărilor Sudului, este stimat și respectat. Publică volumul al cincilea din Mémoires într-o tonalitate mai optimistă și redactează primele două volume din Histoire de Monsieur Cleveland, fils naturel de Cromwell, écrite par lui-même (Povestea Domnului Cleveland, fiu natural al lui Cromwell, scrisă de el însuși), dominate de tema căsătoriei imposibile, ecou al dorinței romancierului de a se căsători cu fiica patronului său”.
Ruinat de alunecoasa Hélène
Din nou în necaz: „Această aluzie îl face să-și piardă postul, astfel că în toamna anului 1730 se află în Olanda, unde lucrează simultan la Histoire du Chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut (Povestea Cavalerului Des Grieux și a lui Manon Lescaut), al șaptelea și ultimul volum din Mémoires d’un homme de qualité, la continuarea la Cleveland și la traducerea lucrării lui De Thou Historia mei temporis. Dar îndată după publicarea, în martie-aprilie 1731, în Olanda, a capodoperei sale Manon Lescaut, Prévost retrăiește drama eroului său Des Grieux: pasiunea pentru Hélène «Lenki» Eckhart, aventurieră lipsită de scrupule, îl va ruina. Plin de datorii, falsifică pe un cec semnătura fostului său elev Francis Eyles și este arestat, riscând pedeapsa cu moartea. Escrocatul își retrage însă reclamația, astfel încât Prévost este pus în libertate. În iunie 1733 lansează în Anglia periodicul Le Pour et le Contre (Pro și Contra), după modelul publicațiilor engleze. Tot din această perioadă datează corespondența cu Voltaire, care-l elogiază pentru publicația sa. Le Pour et le Contre va apărea cu intermitențe până în 1740, numărând șaptesprezece volume. În octombrie 1734, indulgența acordată de papa Clement al XII-lea îl reconciliază cu benedictinii, îngăduindu-i să se reîntoarcă în Franța. După o scurtă ședere la abația Croix-Saint-Leufray, lângă Évreux, impusă ca penitență, ajunge din nou la Paris”.
Capelan al prințului Conti
„Între 1735 și 1740 - mai nota biografa Mihaela Voicu -, încheie romanul monumental Cleveland, care se va bucura de un enorm succes de public, și scrie Le Doyen de Killerine (Decanul din Killerine), care investighează același domeniu irațional al pasiunii. În 1736, devine capelan al prințului Louis-François de Conti. Găzduit în casa acestuia, la adăpost de grijile materiale și bucurându-se de o protecție puternică, Prévost își redobândește respectul de sine deopotrivă cu prețuirea celorlalți. Acest scurt răgaz de echilibru interior se vădește în Histoire d’une Grecque moderne (Povestea unei grecoaice), roman publicat în octombrie 1740, care marchează interesul pentru investigația psihologică. Scriitorul se apleacă totodată asupra vieții unor personaje istorice, publicând în iulie 1740 Histoire de Marguerite d’Anjou (Istoria Margaretei de Anjou), iar în 1742, Histoire de Guillaume le Conquérant (Istoria lui Wilhelm Cuceritorul). În ciuda unor incidente care-l silesc să se refugieze în Belgia pentru scurt timp (unde este de altfel foarte bine primit), viața lui este cu mult mai calmă în această perioadă. Întors la Paris în septembrie 1742, publică primele volume din Histoire de Cicéron (Istoria lui Cicero) (1743), lucrează la traducerea scrisorilor lui Cicero și începe traducerea din engleză a monumentalei Histoire des voyages (Istoria călătoriilor), la care va lucra timp de cincisprezece ani”.
Mort în poarta bisericii
În siaj: „Traduce romanele lui Richardson Clarisse Harlowe, publicat în 1751 sub titlul Lettres anglaises (Scrisori engleze), și Histoire du chevalier Grandisson, publicat în 1755 sub titlul Nouvelles Lettres anglaises (Noi scrisori engleze). În iulie 1754, papa Benedict al XIV-lea îl numește prior al abației Saint-Germain-de-Gennes, în dioceza Mans, ceea ce îi asigură scriitorului un venit important. În 1760, la cererea prințului de Conti, întrerupe lucrul la ultimul său roman, Le Monde moral (Lumea morală), pentru a se dedica redactării unei istorii a familiilor Condé și Conti. La 25 noiembrie 1763, pe când se întorcea de la mănăstirea benedictină Saint-Nicolas d’Acy, lângă Senlis, cade răpus de apoplexie, aproape de biserica din Courteuil. A fost înmormântat în biserica Saint-Nicolas d’Acy, distrusă în timpul Revoluției. Viața zbuciumată a lui Prévost se reflectă și în opera sa. Toate romanele sale exprimă o căutare anxioasă a fericirii într-o lume a întunericului, unde e greu, dacă nu cu neputință, să găsești calea spre lumină. Arhitectura complicată, labirintică a romanelor, ecou al unei estetici baroce, potențată însă de o dimensiune metafizică, reproduce dublul labirint al vieții și al conștiinței sfâșiate ce încearcă să-și afle coerența dincolo de «contemplarea disperării»”.
Blestem întreit
Câteva aprecieri critice: „Vasta operă romanescă a lui Prévost poate fi cuprinsă într-o singură mare întrebare metafizică asupra fericirii: «cum se poate să fii găsit vinovat și să cazi sub osândă atunci când ești nevinovat?». Răspunsul se conturează deja în primul mare roman, Mémoires d’un homme de qualité: prin intermediul aventurilor care se acumulează, eroii lui Prévost se lovesc mereu de fatalitate, de pasiunea irezistibilă și de destinul atotputernic. Fatalitate care traduce o concepție pesimistă asupra iubirii, supusă unui întreit blestem: al păcatului strămoșesc, al eredității și al geloziei. Iubire care nu poate fi decât izvor de suferință: ea dă sens vieții, conferă ființei unitate, dar este deopotrivă alienare și prilej de sfâșiere lăuntrică. Totuși, pentru Prévost, iubirea-pasiune nu e un păcat, ci doar eroare datorată opacității conștiinței celui ce iubește și a celui ce este iubit - mai bine zis idolatrizat. Năzuința către un echilibru între iubirea pătimașă și supremul bine rămâne însă de neatins pentru protagoniștii sentimentului, avataruri ale autorului. În calea pasiunii răsar mereu noi obstacole, iar nefericirea se abate asupra personajelor chiar atunci când acestea se pregăteau să guste fericirea”.
Exaltare a durerii
În încheiere: „Prévost este unul dintre întemeietorii romanului sentimental european, definit prin dorința eului de a se mărturisi pentru a se justifica, prin sinceritate și prin experiența afectivă privită ca factor de cunoaștere. Sentimentul asigură continuitatea și unitatea ființei, conferind deopotrivă sens vieții. Iubirea este inseparabilă de durere, dar meditarea durerii trecute este prilej de a retrăi iubirea pierdută sublimând-o, iar evocarea ei prin scris îl situează pe erou în aristocrația sufletelor sensibile. Prin această «exaltare» a durerii, Prévost creează un nou gen romanesc și întemeiază o nouă sensibilitate. O inimă sinceră pradă contradicțiilor și compromisurilor existenței, contrastul dintre aspirația către înalt și patima vinovată, vocația iubirii și a suferinței ar constitui o posibilă definiție a sufletului sensibil, unitar în ciuda aventurilor disparate și a chinurilor de tot felul. Într-un veac al rațiunii, Prévost explorează domeniul iraționalului. Căutarea fericirii prin iubire duce la disperare fără margini. Fericirea cu neputință de atins, «iluziile pierdute», copleșitoarea durere fac viața inautentică și sporesc distanța dintre aparența înșelătoare și realitatea ființei. Romanele prevostiene sunt în primul rând romane ale eșecului și ale suferinței, ale tragediei și ale angoasei. Geniul romancierului constă în prezentarea contradictorie a unui erou nefericit, în încercarea, fără sorți de izbândă, de a dezvălui resorturile ascunse ale pasiunilor, de a surprinde esența iubirii, a angoasei și a neostoitei sete de fericire. Demers care face din Prévost un precursor al romanticilor, dar prin care acesta aparține în primul rând timpului său, acelui veac al Luminilor ce nu și-ar împlini menirea dacă n-ar lumina și răul”.
Opere și traduceri
Mémoires d’un homme de qualité, 7 vol., ultimul fiind Histoire du Chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut (1728-1731); Cleveland, 8 vol. (1731-1739); Le Pour et le Contre, 17 vol. (1733-1740); Le Doyen de Killerine, 6 vol. (1735-1739); Histoire de Marguerite d’Anjou, 2 vol. (1740); Histoire d’une Grecque moderne, 2 vol. (1740); Mémoires pour l’histoire de Malte, 2 vol. (1741); Les Campagnes philosophiques de M. de Montcal, 2 vol. (1741); Histoire de Guillaume le Conquérant, 2 vol. (1742); Pamela, de S. Richardson (trad. din engleză), 4 vol. (1742); Histoire de Cicéron (trad. din engleză), 4 vol. (1743); Lettres de Cicéron à Brutus (trad. din latină și engleză), 4 vol. (1743); Voyages de Robert Lade, 2 vol. (1744); Mémoires d’un honnête homme (neterminat), 2 vol. (1745); Histoire générale des voyages, 7 vol. traduse din engleză și 8 originale (1744-1759); Clarisse Harlowe (trad. din engleză), 6 vol. (1751); Grandisson (trad. din engleză), 6 vol. (1755); Le Monde moral (1759-1760); Histoire de la maison de Stuart, de David Hume (trad. din engleză), 6 vol. (1760); Mémoires pour servir à l’histoire de la vertu, de Sheridan (trad. din engleză), 4 vol. (1761-1763).
În limba română
Manon Lescaut (trad. Ludovic Dauș), București, 1935; (trad. J. Leonard), București, 1938; (trad. B. Benedict, prefață Guy de Maupassant), București, 1945; (trad. Alice Gabrielescu, prefață Paul Miclău), București, 1962 și 1969; (trad. Alice Gabrielescu), București, 1972; Istoria tinereții comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la istoria Maltei. Povestea unei grecoaice (trad., prefață și note Micaela Slăvescu), București, 1983; Manon Lescaut (trad. Adela Dragomir), București, 2004.
66 de ani avea Abatele Prèvost când a suferit atacul de apoplexie care i-a provocat moartea.
Într-un veac al rațiunii, Prévost explorează domeniul iraționalului. – Mihaela Voicu, cercetătoare
Pentru Prévost, iubirea-pasiune nu e un păcat, ci doar eroare datorată opacității conștiinței celui ce iubește și a celui ce este iubit - mai bine zis idolatrizat. - Mihaela Voicu, cercetătoare
18 este secolul în care Abatele Prèvost și-a construit cu migală și măiestrie literatura.
Prin această «exaltare» a durerii, Prévost creează un nou gen romanesc și întemeiază o nouă sensibilitate. - Mihaela Voicu, cercetătoare
Romanele prevostiene sunt în primul rând romane ale eșecului și ale suferinței, ale tragediei și ale angoasei. - Mihaela Voicu, cercetătoare