Ele ar trebui utilizate doar atunci când economia se confruntă cu șocuri majore – crize financiare, recesiuni severe sau situații extraordinare care necesită intervenție publică masivă. În restul timpului, guvernele ar trebui să acumuleze rezerve și să reducă datoria, astfel încât să poată interveni eficient atunci când apar dificultăți reale.
Exact aceasta era logica anticiclică din spatele gândirii lui John Maynard Keynes. Statul trebuia să sprijine economia atunci când cererea privată se prăbușește, însă în perioadele de creștere trebuia să își consolideze poziția fiscală. Cu alte cuvinte, deficitul era o măsură temporară, destinată situațiilor excepționale, nu un mod permanent de administrare a finanțelor publice.
În practică însă, această idee a fost răsturnată. Politicienii au preluat doar partea convenabilă a teoriei – justificarea cheltuielilor publice – și au ignorat complet componenta de disciplină fiscală. Astfel, deficitele au devenit cronice, chiar și în perioade de creștere economică. În loc ca anii buni să fie folosiți pentru acumularea de rezerve, ei sunt transformați în oportunități pentru extinderea cheltuielilor politizate.
România oferă un exemplu clar al acestei evoluții. În loc să își consolideze finanțele în perioadele favorabile, statul a menținut deficite ridicate chiar și în ani de expansiune economică. Consecința este că atunci când apar șocuri externe – pandemii, tensiuni geopolitice sau perturbări ale economiei globale – țara se găsește deja cu „cămara goală". În loc să dispună de resurse pentru a răspunde crizei, intră în ea deja supraîndatorată.
Problema este că atunci când se discută despre „active toxice”, aproape întotdeauna sunt invocate investițiile private. Rareori este adusă în discuție însă datoria publică rezultată din deficite bugetare politizate. Titlurile de stat sunt tratate ca instrumente cu risc zero și reprezintă principalele garanții în operațiunile de refinanțare ale băncilor centrale, fără să se țină cont că banii atrași prin aceste instrumente sunt direcționați adesea către obiective politizate, încărcate de ineficiență sau corupție. Această dimensiune a riscului nu este reflectată în dobânzile plătite, deoarece ratingurile suverane nu țin cont de astfel de distorsiuni politice.
Această preferință instituțională pentru datoria publică creează o distorsiune majoră în sistemul financiar. Investițiile productive, finanțate prin emisiuni de acțiuni sau alte instrumente financiare, nu beneficiază de un tratament similar cu finanțarea datoriei publice politizate.
În acest fel, statul ajunge să-și privilegieze propria finanțare în detrimentul economiei productive, chiar dacă doar mărirea avuției particulare poate înmulți „resursele tezaurului public”, după cum remarca Eugeniu Carada. Băncile sunt stimulate să acumuleze portofolii mari de titluri guvernamentale, ceea ce le expune indirect la riscurile generate de deciziile politice.
Situația devine și mai complicată atunci când intervențiile monetare sunt adăugate peste aceste dezechilibre fiscale. În ultimele decenii, în țările apusene, relaxarea cantitativă a devenit un instrument utilizat pe scară largă de băncile centrale. Inițial concepută ca o măsură excepțională pentru perioade de criză, ea a fost transformată treptat într-o politică aproape permanentă.
Prin crearea de lichiditate și cumpărarea de active financiare, băncile centrale au contribuit la stabilizarea piețelor în momente critice. Totuși, această intervenție a avut și efecte secundare.
Atunci când s-au pomenit cu banii rezultați din relaxarea cantitativă în brațe, managerii instituțiilor financiare s-au apucat să achiziționeze active toxice. Termenul este însă greu de definit. Nu este clar dacă el include și titlurile statului, cele care au finanțat deficite bugetare politizate. Cert este că, treptat, de la cumpărarea acestora s-a trecut la achiziția aproape oricărei acțiuni al cărei preț scădea.
Nu mai conta dacă activul era bun sau rău din punct de vedere economic. Important era doar faptul că prețul lui coborâse. Activul care se deprecia era „restabilit” ca preț cu banii oferiți de state, iar corecțiile naturale ale pieței erau astfel împiedicate. În acest fel s-au păstrat la niveluri ridicate inclusiv acumulările de avere, deși fostul președinte al Rezervei Federale, Alan Greenspan, considera că tocmai acestea ar fi trebuit să se corecteze pentru ca economia să poată ieși sănătos din criză.
Dar, în loc ca piața să elimine investițiile ineficiente, mecanismele de sprijin monetar au împins prețurile în sus și au menținut artificial valoarea unor active. Astfel, procesul natural de ajustare economică a fost amânat.
Aceste evoluții au alimentat și o reacție ideologică. O parte a criticilor sistemului economic actual consideră că economia de piață este responsabilă pentru inegalități și instabilitate. Liderii politici și religioși au susținut că mecanismele pieței nu reușesc, singure, să producă rezultatele sociale dorite și au pus sub semnul întrebării rolul proprietății private sau al libertății economice.
Totuși, o analiză mai atentă arată că multe dintre disfuncțiile actuale nu provin din funcționarea liberă a piețelor, ci din intervențiile care au distorsionat mecanismele lor. Atunci când statul favorizează anumite instrumente financiare, când monetizează deficite sau când protejează permanent anumite active de corecția pieței, rezultatul nu mai poate fi numit capitalism în sensul clasic.
Sistemul devine unul hibrid, în care riscurile sunt socializate. Pierderile sunt absorbite prin intervenții publice, iar disciplina pieței este înlocuită cu intervenția administrativă. În aceste condiții, responsabilitatea economică este diluată, iar hazardul moral devine inevitabil.
Așadar, dacă piețele sunt constant distorsionate prin intervenții politice, dacă riscurile sunt transferate sistematic asupra societății și dacă finanțarea statului este privilegiată în raport cu alte investiții, atunci este dificil de susținut că economia funcționează după principiile capitalismului.
Un comportament politic transparent ar trebui să recunoască aceste realități. Deficitul bugetar nu ar trebui să fie un instrument permanent de gestionare a intereselor electorale, ci o resursă rezervată situațiilor excepționale. În lipsa acestei discipline, orice criză majoră va găsi statul deja vulnerabil.
Iar atunci când crizele apar inevitabil – fie ele pandemii, conflicte armate sau șocuri economice globale – problema nu va mai fi doar dimensiunea deficitului, ci faptul că resursele care ar fi trebuit păstrate pentru momentele dificile au fost deja consumate. România riscă astfel să intre în fiecare nouă criză nu ca un stat pregătit, ci ca unul care pornește deja cu bilanțul pe minus. În acest context, poate că întrebarea reală nu este doar care sunt activele toxice din economie, ci și de ce unele dintre ele sunt ignorate atunci când poartă semnătura statului.