- Jurnalul: Cine ești tu, Adriana Jderu, de unde vii și ce hramuri porți? Cum ți-ai făcut curaj să-ți scoți în lume curiozitățile/poveștile (sincere felicitări pentru volumul de debut - „Spații mici”, Humanitas, 2023!)?
- Adriana Jderu: Sunt un jder de București, mereu agitat, care are nevoie să se întâmple constant tot felul de lucruri, altfel se plictisește sau îl ia somnul. Vin de la părinți, când sunt serioasă sunt ca mama, când sunt glumeață sunt ca tata. M-am îndrăgostit de mică de citit, de povești, a devenit atât de grav încât am făcut și Facultatea de Litere. După facultate, m-am rătăcit puțin. Am mai uitat de dragostea mea pentru cărți. Am devenit om serios, cu job și responsabilități. Am învățat multe, am trăit din plin și am ajuns pe la vârsta de 30 de ani să am cam tot ce îmi doream. Doar că m-am întrebat: asta e tot? Aveam casă, masă, tot ce doream, dar totuși parcă nu făceam nimic pentru sufletul meu. În plus, mi se părea că doar consum lucruri și nu produc nimic special, nu aduc ceva nou și frumos în lume. M-am întrebat ce aș face cu drag chiar dacă nu ar vedea nimeni, chiar dacă nu m-ar plăti nimeni pentru asta, ce aș face doar pentru activitatea în sine. Răspunsul a fost că aș scrie povești. Așa că m-am pus pe treabă, am abordat scrisul ca pe orice altă meserie. Așa cum dansatorul face sute de piruete până îi iese una bună, așa am început și eu să tot fac exerciții, am mers la cursuri, am întrebat pe alții cum fac, am învățat de la cei dispuși să mă învețe. Curiozitatea mi-a depășit frica, atâta tot. Mă bucur din suflet că Spații mici e citită, că primesc mesaje despre cum au văzut cititorii prozele și care sunt cele care i-au emoționat în vreun fel.
Dor de Crângași
- O spun acum, să n-o pierd din vedere: m-a tulburat textul Lângă Lacul Morii, finalul lui mă urmărește de la începutul acestui an, de când am citit prima jumătate a volumului. Subiectul îmi pare forjat din amintiri vechi, întors și bătut pe toate părțile, oricum e, cred, una dintre cele mai bune proze adunate de tine aici, dacă nu cea mai complexă. Cum îți alegi, Adriana (era să scriu Jderoaico - să nu te superi, te rog), temele, personajele și, mai ales, cum (îți) cerni curiozitățile? Sunt 21 de spații mici în volum, dar strânsesei probabil mult mai multe inițial. Cum ai ajuns la acest număr: 21? Ai fost limitată de editori, ori ți-ai impus propriile geometrii?
- Proza Lângă Lacul Morii este printre cele mai des menționate de cititori, cred că i-a atins pe mulți. E cu siguranță mai complexă pentru că sunt mai multe planuri temporale și aceleași personaje apar la diverse vârste, necesită o lectură mai atentă. Pentru mine a fost greu de scris și nu mă refer la partea tehnică neapărat, ci la starea emoțională a personajelor de acolo. O întâmplare din copilărie, dispariția unei surori, lasă urme dureroase în viața familiei și toate astea se împletesc cu viața din cartierul Crângași, unde am crescut, și cu viața unui pescar care frecventează Lacul Morii. Ca eu să pot manipula un text astfel încât să producă o anumită stare emoțională pentru cititor, trebuie mai întâi ca eu să zăbovesc în emoția respectivă. Nu-mi aduc aminte de unde a pornit pentru mine povestea, știu doar că era o perioadă în care mi-era dor de cartierul în care am copilărit și nu fusesem de multă vreme la părinți, așa că descrierile sunt create din amintiri și din sentimentul de dor.
Povești mici, subiecte mari
- Mi-a părut, nu știu de ce, că ai fost mult mai profund implicată emoțional când ai scris Lacul Morii...
- De multe ori nu știu de ce mă atrag personajele sau întâmplările care mă atrag, dar știu că ăsta e radarul pe care îl folosesc pentru a-mi alege punctul de pornire. Dacă mie îmi trezește ceva curiozitatea, atunci o să urmez firul să văd ce se întâmplă. Cred că în timp mi-am dat seama că merg în mod natural spre un fel de patologie a lumii moderne, mă interesează să scriu în general despre lucruri care se întâmplă în prezent și proza mea atinge subiecte contemporane ca știrile false, expunerea copiilor pe rețelele de socializare, menajerele la care din ce în ce mai mulți români apelează, incapacitatea oamenilor de a purta o discuție sinceră chiar și cu cei apropiați, felul în care infertilitatea afectează viața de cuplu. Privesc totul într-un mod foarte intim, construiesc povești mici în jurul unor subiecte mari. E foarte important pentru mine ca ceea ce scriu să nu te lase rece. Nici măcar nu trebuie neapărat să îți placă - la proza Istoria dulciurilor mele s-a și plâns - ci mai degrabă să îți rămână în minte. Și poate și în suflet.
Alegeri filtrate prin entuziasm
- Cam asta-și dorește orice scriitor onest, nu? Acum, de ce 21 de proze?
- Mie îmi plac numerele pare, deci acum că mă gândesc bine nu prea îmi convine că am rămas la 21 de proze. Doar că la un moment a trebuit să spun stop muncii de a sorta texte care să facă parte din volumul Spații mici. Am ales textele care mi s-au părut cele mai bune și care mă entuziasmau în primul rând pe mine. Manuscrisul s-a învârtit multă vreme în jurul a 20 de texte, dar am continuat să scriu proze noi și pe măsură ce unele îmi ieșeau mai bine, le adăugam la manuscris, în timp ce altele nu rezistau și picau la triere. Când am considerat că fiecare povestire și-a meritat locul în manuscris și mi-am dorit să fie citită de alții, atunci am știut că e timpul să mă opresc și să trimit propunerea la editură.
Oamenii, ca opere de artă
- Un proces extrem de elaborat, așadar... Din mănunchiul acesta viu colorat al prozelor tale răzbate, dincoace de umorul și ironiile subțiri, un copleșitor sentiment de tristețe strâns în inele subțiri de compasiune, bizar și mister - cel puțin așa am perceput eu cele 172 de pagini care alcătuiesc cartea ta. Acum, mirarea: care sunt, Adriana, cele trei sentimente care alcătuiesc pecetea ta intimă?
- Cred că mă caracterizează compasiunea, sinceritatea și fascinația. Îmi exersez compasiunea față de oameni fie că sunt ei reali sau imaginari. Încerc să îmi înțeleg personajele, fără să le judec. Sinceritatea e și ea crucială când vine vorba de scris. Nu vreau să forțez situațiile în vreo direcție, las povestea să curgă așa cum e firesc. Fascinația este poate o stare, nu neapărat un sentiment, dar ador momentele când mă încântă o poveste, un tablou, un concert, pur și simplu mă bucur de întâlnirea cu arta. Uneori mă fascinează și oamenii, sunt unii oameni ca niște opere de artă.
Mândrie
- Ce s-a schimbat în tine după ce ți-ai văzut cartea în librării? Ce-ai simțit când ai pus ochii pe coperta „Spațiilor mici” așezată printre alte coperte ale unor autori poate faimoși? Încredere, mândrie, ușurare?
- Faptul că mi-am văzut cartea în librărie a însemnat că am făcut ce mi-am propus, așa că o să trec experiența la capitolul mândrie. Am fost mândră că am reușit. E un procent atât de mic de scriitori pe lumea asta, deci care erau șansele?
- Ce-ți dăruiește scrisul, Adriana? Ce-ți ia și nu-ți mai dă înapoi?
- Scrisul îmi dăruiește un fel de experiență emoțională și mentală deosebită. Când scriu, când inventez povești, simt că îmi folosesc creierul în cu totul alt fel decât o fac în viața de zi cu zi. E undeva între libertatea dulce a actului creativ și munca asiduă a rezolvării de probleme, chiar dacă sunt probleme imaginare. E o satisfacție pe care nu o pot obține altfel. În schimb, scrisul îmi ia timp, dar nu e un lucru rău. Prefer să îmi cheltui timpul așa. S-ar putea să îmi ia puțin și din sănătate, pentru că activitatea asta presupune mult stat locului. Mai devreme sau mai târziu, cred că un scriitor are nevoie și de un kinetoterapeut bun.
Copilărie cu burta pe carte
- Iubești cărțile, literatura, scrisul - cum a crescut în tine această dragoste?
- Copil singur la părinți, crescut la bloc. Ce să faci toată ziua când ești mic? Îți inventezi propriile jocuri, propriile povești. Am petrecut foarte mult timp singură și imaginația a devenit pentru mine o sursă de joacă. Părinții mi-au facilitat accesul la cărți de mică. Nu prea aveam noi bani de cărți (prin nu prea, vreau să spun deloc), doar că mergeam la biblioteca de cartier și împrumutam tot ce pofteam și cu permisul meu și cu al tatălui meu. Părinții m-au lăsat să fac ce îmi place și cum eu am prins drag de citit și de povești, am urmat Facultatea de Litere. Am parcurs cam toate bibliografiile, dar m-am aventurat și în afara lor, m-a pasionat teoria literaturii. Am citit mereu foarte divers, din cât mai multe culturi și perioade istorice. În tot timpul ăsta, nu m-am gândit vreodată serios că și eu aș putea să fiu scriitoare. Am pus literatura pe un piedestal, iar scriitorii erau de obicei oameni cu niște abilități absolut speciale, care construiau povești la un nivel de neatins de către un muritor de rând. Și de obicei scriitorii erau decedați, cu excepția lui Mircea Cărtărescu, care preda pe atunci la Litere în București, în viață și sănătos. Mi se pare minunat să citesc, e și o formă de grijă pentru propriul meu suflet. Și acum mi se pare minunat să scriu. Cred că fiecare om are nevoie să fie creativ în felul lui. Unii scriu, alții pictează, alții ornează superb salata de boeuf. Nu contează cum, doar să avem ceva creativ în viața noastră.
Profilul românului din librărie
- În viața de zi cu zi lucrezi într-o cunoscută librărie (ori greșesc?), ești în contact permanent cu oamenii și preferințele lor de lectură. Cum arată, Adriana, profilul cultural al românului zilelor noastre? Fie și așa, privit prin lentila cărților căutate și cumpărate.
- Mă ocup de librăria Cărturești Verona din centrul Bucureștiului, cu tot ce presupune ea, cu oameni și cărți și atâtea situații delicioase că aș putea să povestesc o săptămână. Văd în fiecare zi cititori și iubitori de frumos de toate vârstele și preferințele. Librăria e o oază de liniște și de frumos și nu o zic eu, o zic cei care îi calcă pragul. Cu cât e viața mai complicată, agitația mai mare, cu atât cred că devine acută nevoia oamenilor de a se hrăni sufletește și mă bucur pentru cei care se regăsesc în spațiul unei librării. Românul, din câte văd, caută des cărți despre care a auzit undeva, merge pe mâna recomandărilor, mai rar văd cititorul cu lista făcută și cu propria lui misiune. Eu de obicei am tot felul de liste și misiuni.
În afara bulei
- Dar ce crezi că le lipsește românilor? Ce le prisosește?
- Cred că românii, în general, nu prețuiesc atât de mult grija de sine, nu cultivă plăcerea pe care o oferă lectura și aici mă refer în special la ficțiune. Faptul că îți lași imaginația să zboare, că te abandonezi câteva ore într-un spațiu intim în care ești doar tu cu povestea, e ceva cu adevărat special. Pentru că lucrez într-o librărie, sunt cumva într-o bulă de entuziasm, dar știu că realitatea e că România are cea mai mică piață de carte din Europa și cel mai mic public cititor. Avem multe feluri de a ne distra, multe opțiuni de a ne ocupa timpul, nu știu câte dintre ele merită cu adevărat pe termen lung. Dar asta e poate perspectiva de oraș mare. Sunt zone în care românilor efectiv le lipsesc cărțile, nu au nici cine știe ce biblioteci și atunci când se deschide o librărie în orașul lor e un adevărat eveniment. Lumea stă la coadă la deschidere și se bucură că au în sfârșit un spațiu cultural și acces direct la cărți.
Liviu Rebreanu versus Sarah J. Maas
- Se mai vinde cartea scrisă, că de mulți ani i se tot cântă prohodul? Mai citesc tinerii României?
- Tinerii citesc, doar că nu citesc neapărat ce și-ar dori profesorii sau părinții. E o dezamăgire profundă pentru adolescenți să citească multe dintre cărțile incluse în bibliografiile școlare pentru că nu au nicio legătură cu interesele, preferințele și sensibilitățile lor. Pentru atenția lor, se dau lupte Liviu Rebreanu versus Sarah J. Maas. Sunt influențați mai mult de prieteni și de TikTok. Sunt perioade în care observ că un anumit titlu zboară de pe rafturi, îmi întreb colegii mai tineri ce se întâmplă și aflu că de fapt un influencer popular printre adolescenți a prezentat cartea într-un reel pe Instagram. Când e vorba de Dostoievski e excelent, dar se întâmplă să devină extrem de căutate și titluri de o calitate îndoielnică sau cu un conținut complet nepotrivit vârstei. Oricum eu mă bucur să văd tineri citind.
În lumea bizară a scriitoarelor argentiniene
- Să ne întoarcem la tine, micule jder de București (dacă tot n-am auzit, spre rușinea mea, de Sarah J. Maas...). Cine sunt, Adriana, scriitorii tăi preferați? Dar scriitoarele cele mai aproape de inimă?
- Lista e foarte lungă. Sunt scriitori care au rezistat în lista mea de preferați ani de zile, ca Chuck Palahniuk, Virginia Woolf, Dostoievski, Dickens, Nabokov.
- Dar? Simt că urmează un „dar”...
- Problema e că eu sunt intensă și nestatornică. În fiecare lună descopăr cel mai tare scriitor din univers. Acum, dacă mă întrebi, am tot citit din spațiul unor scriitoare contemporane din Argentina. E vorba de Samanta Schweblin, Mariana Enriquez, Agustina Bazterrica, scriitoare care au o anumită bizarerie și o conexiune cu partea ritualică, sălbatică a lumii, pe care noi o pierdem de multe ori în ritmul alert al vieților noastre civilizate și sterile. E și o cruzime, dar și un fel de umanitate în ceea ce scriu, mă uit spre ele cu mare admirație. Și sunt scriitoare care fac fix ce vor ele, mă tot surprind subiectele spre care gravitează, își urmează curiozitatea.
- Ceea ce nu-i rău deloc, nu?
- Evident.
Dar din dar
- Alege, te rog, câteva titluri/cărți care ți-au influențat/schimbat modul de gândire, modul de viață. Care ar fi acestea?
- Un impact extraordinar l-a avut pentru mine Lidia Yuknavitch, care are una dintre cele mai interesante cărți de memorii, The Chronology of Water. Mi-a oferit un mod de a articula dragostea de scris mai pe sufletul meu. E sălbatică, tragică și plină de speranță în același timp. O altă carte care m-a ajutat a fost The Gift: How the Creative Spirit Transforms the World de Lewis Hyde, care vorbește despre statutul produsului creativ ca despre un dar către lume. Felul ăsta de a privi lucrurile m-a ajutat foarte mult în perioada publicării volumului Spații mici, pentru că am expus practic joaca mea oricărui cititor curios. M-a ajutat să privesc propria carte ca pe un cadou către alții. Dacă nu-ți place cadoul, nu e cu supărare, poate nu e pentru tine.
- Corect (și convenabil).
- Da, m-a ajutat să trec peste orice fel de presiune pe care aș fi pus-o pe mine ca scriitoare. Hyde vorbește și despre ridicolul plasării actului creativ în spațiul comercial. Scriitorul nu poate pune un preț pe creativitatea lui, dar o face editura, atunci când actul creativ devine un produs comercial. Îmi vine să râd că atunci când am văzut prețul cărții mele, primul meu gând a fost „Doar 32 de lei? Dar am muncit vreo 5 ani”. Din fericire pentru mine scrisul nu e condiționat de partea financiară și o fac chiar dacă nu mă plătește nimeni. Și apoi când am primit un total de exemplare vândute, am fost puțin dezamăgită, pentru că mă așteptam să fie mai multe, dar până la urmă și trei cititori să fi avut și eu tot aș scrie acum la a doua carte.
Dostoievski, în coadă de pește
- Eu, unul, te încurajez din toată inima să scrii, să nu te oprești din cauza unor cifre/numere/statistici poate irelevante.
- Mulțumesc.
- Revenind la vechi iubiri.
- Sunt cărți care mă schimbă în sensul că îmi arată ce e posibil, cărți care mă impresionează, care mă emoționează și aici e domeniul ficțiunii. Mereu îmi aduc aminte și locul unde eram când am citit ultima pagină din Frankenstein de Mary Shelley sau Crimă și pedeapsă de Dostoievski sau Mutzunaki de Samanta Schweblin.
- Impresionant! Eu, care am palpat de două ori, nervos și la vârste diferite, Crimă și pedeapsă, nu-mi amintesc absolut nimic din ultima pagină a romanului lui Dostoievski. Ca să vezi, dar ce mai contează... Spune-ne mai bine, Adriana, ce-i libertatea? Ce înseamnă pentru tine să fii liberă?
- Libertatea înseamnă să pot să îmi urmez plăcerea, mai degrabă decât durerea. Vreau să trăiesc așa cum mi se așază mie viața, pentru că sunt suma deciziilor și curiozităților mele, nu pentru că urmez vreo rețetă.
Cu mâinile înghețate
- Profund și simplu în același timp. Adriana, povestește-ne, te rog, o întâmplare amuzantă din perioada facultății, una legată de cărți. Ai absolvit „Literele” în București, nu?
- Nu prea am amintiri amuzante din perioada facultății, mai degrabă mă gândesc la faptul că iarna era temperatura așa de scăzută în amfiteatrul Alexandru Odobescu încât purtam mănuși cu degete tăiate ca să pot să scriu fără să tremur de frig. Cărțile în sine erau amuzante, comediile lui Shakespeare, Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome sau The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman de Laurence Sterne. Sunt câteva care m-au făcut efectiv să râd tare citind singură în camera mea. Bine că n-au fost martori.
- Poezia nu te atrage? Ce versuri îți vin câteodată în cap, ori te pomenești că le reciți în gând?
- Poezia de obicei mă atrage dacă e pusă pe muzică. Nu prea am avut înclinație nici să scriu, nici să consum multă poezie. Sunt prea analitică și mă întreb mereu de ce, cine, unde, cum și când. Muzica probabil că mă ajută să mă relaxez și de abia atunci mă bucur de versuri, iar creierul meu de prozator neliniștit ia o pauză.
Carte în lucru
- Ce planuri editoriale ai? Tot proză scurtă, ori ataci romanul? (nu că n-ar mai fi și alte forme de exprimare în scris)
- La atac!
- Ha, ha, ha!
- Cartea la care lucrez acum e un roman și simt că o iau din nou de la zero, pentru că romanul se dovedește a fi un cu totul alt animal decât proza scurtă. Și asta mă bucură în general, pentru că nu am nicio șansă să mă plictisesc. Îmi doresc să scriu și articole pe câteva subiecte, doar că e multă muncă de documentare și mereu îmi face cu ochiul ficțiunea, nu pot să o las deoparte prea mult timp. Apetitul meu pentru proza scurtă nu s-a domolit însă. Din când în când mai scriu câte una între două capitole de roman și o pun la păstrare.
- Mulțumesc, Jderoaico. La cât mai puține pagini albe!
- Mulțumesc pentru „mirări”, mi-au plăcut.
Despre autoare
Adriana Jderu s-a născut în 1987, la București. A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București, unde a fost interesată în mod special de teoria literaturii și de conceptul de narator necreditabil. A urmat programul de masterat „Teoria și practica imaginii” la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Din 2018 a participat la ateliere de scriere creativă în cadrul Creative Writing Sundays, organizate de Revista de Povestiri. În 2019 a urmat un curs de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu, iar în 2021 cu Marin Mălaicu-Hondrari. A publicat proză scurtă pe revistadepovestiri.ro. Spații mici este cartea ei de debut.
„Privesc totul într-un mod foarte intim, construiesc povești mici în jurul unor subiecte mari”, Adriana Jderu„Manuscrisul s-a învârtit multă vreme în jurul a 20 de texte, dar am continuat să scriu proze noi și pe măsură ce unele îmi ieșeau mai bine, le adăugam la manuscris, în timp ce altele nu rezistau și picau la triere”, Adriana Jderu
„Mă caracterizează compasiunea, sinceritatea și fascinația”, Adriana Jderu
„Am citit mereu foarte divers, din cât mai multe culturi și perioade istorice. În tot timpul ăsta, nu m-am gândit vreodată serios că și eu aș putea să fiu scriitoare”, Adriana Jderu
„Am pus literatura pe un piedestal, iar scriitorii erau de obicei oameni cu niște abilități absolut speciale, care construiau povești la un nivel de neatins de către un muritor de rând”, Adriana Jderu
„Cred că fiecare om are nevoie să fie creativ în felul lui. Unii scriu, alții pictează, alții ornează superb salata de boeuf”, Adriana Jderu
„Cartea la care lucrez acum e un roman și simt că o iau din nou de la zero, pentru că romanul se dovedește a fi un cu totul alt animal decât proza scurtă”, Adriana Jderu
Surse foto: Anamaria Dinulescu, Vlad Dide, Arhivă personală