Actualul sistem de protecţie socială poate transforma oricând o persoană cu dezabilităţi într-o victimă a sa, în condiţiile în care încadrarea acestor oameni într-o grupă sau alta de handicap stă în pixul unor slujbaşi care cred că un membru amputat poate creşte oricând la loc sau o persoană cu grave dezabilităţi psihice îşi poate reveni, miraculos, peste noapte. Dar ce contează destinele unor oameni, şi aşa loviţi de soartă, dacă se pot face nişte reduceri de cheltuieli, fie ele şi din prostie.
Teoretic, statul român asigură toate condiţiile la o existenţă decentă pentru persoanele cu handicap. Cel puţin aşa se enunţă în strategiei naţională „O societate fără bariere pentru persoanele cu dizabilităţi 2016 - 2020”, adoptată în toamna anului trecut de Guvernul Cioloş. Îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi va fi posibilă prin accesul la servicii integrate de sprijin (sociale, de sănătate, educaţionale) de calitate, dezvoltate la nivelul comunităţilor în care domiciliază, se precizează în acest document. Sună frumos, dacă nu chiar idilic, însă realitatea este de foarte multe ori alta.
Încadrat la gradul de handicap I grav
Domnul Ştefanache Octav din Tulcea, căpitan de navă fluvială, a avut o viaţă obişnuit. Ea i s-a schimbat în 1996 când, în urma unui accident de barcă în Delta, a fost supus unei operaţii, dar din cauza altor probleme de sănătate, starea a continuat, în timp, să i se agraveze. I s-a amputat un deget de la piciorul stâng, iar peste o săptămână i s-au amputat şi celelalte. Calvarul a continuat. I s-a amputat apoi laba piciorului, iar pentru a evita evoluţia bolii, medicii i-au amputat piciorul stâng, ceva mai sus de genunchi, la începutul anului 2015. La recomandarea medicului care a efectuat operaţia a fost încadrat în gradul de handicap I (grav) în aprilie 2015, această încadrare fiind însă valabilă până pe 30 aprilie 2016.
O reevaluare din ochi şi cu zâmbete
„ După un an de zile a venit comisia de evaluare la mine acasă şi, fără nicio explicaţie, mi-a schimbat gradul de încadrare de la handicap grav la handicap accentuat. Am fost pur şi simplu umilit de cele două doamne din comisia de evaluare. Îmi spuneau ce bine arăt, în condiţiile în care eu am dureri atroce la piciorul amputat, şi păreau mai interesate de ce am prin casă. Când au văzut că am două televizoare nu s-au abţinut să nu remarce, printre zâmbete, că o duc bine”, ne spune fostul căpitan de navă. Rezultatul reevaluării ad-hoc a fost schimbarea clasei de încadrare şi tăierea indemnizaţiei lunare de însoţitor de 969 de lei, plus reducerea indemnizaţiei de handicap de la 380 de lei pe lună la 270 de lei.
Aceste decizii au fost parafate prin dispoziţia primarului municipiului Tulcea, Hogea Constantin, dată în baza referatului prezentat de Direcţia de Asistenţă şi Protecţie Socială Tulcea, Serviciul Prestaţii şi Servicii Socio-Medicale Adulţi.
„Eu mă deplasez cu ajutorul cârjelor sau a căruciorului şi singurul meu ajutor este soţia. Sunt dependent total de ajutorul soţiei, iar ei nu îmi mai dau niciun ban pentru însoţitor. Din cauza durerilor groaznice trebuie să stau mai mult în pat. Sunt dependent de insulină şi agravarea diabetului mi-a afectat deja şi vederea. Pentru mine orice lucru simplu pe care îl face un om sănătos este un chin, Ştefanache Octav
Cazuri identice, dar încadrări diferite
Criteriile după care se fac încadrările în grupele de handicap par destul de laxe, având în vedere că persoane cu aceleaşi afecţiuni sunt încadrate în grupe diferite, ceea ce înseamnă şi indemnizaţii diferite. „Am colegi de suferinţă care sunt trecuţi la gradul de handicap I grav, având aceeaşi infirmitate ca mine. Vă dau exemplul unui domn din Buzău pe care l-am cunoscut. Are amputat piciorul ca şi mine, numai că el este încadrat în grupa I grav, iar pe mine m-au trecut la o altă clasă. Nici măcar nu s-au obosit să-mi explice de ce au luat această decizie. În acte au scris că am nevoie doar de ajutor parţial, iar echilibrul psihic îmi este oferit de suportul afectiv familial. Aşa că s-au gândit că de bani nu mai am nevoie”, ne spune cu amărăciune domnul Ştefanache Octav.
Birocraţii de la Bucureşti lovesc din birou
Pentru Ştefanache Octav singura speranţă rămăsese la Bucureşti. El trimite o contestaţie la decizia de încadrare către Ministerul Muncii în care îşi expune situaţia. O expediază în primăvara anului trecut, după care tot ce-i mai rămânea de făcut era să aştepte şi să spere. Răspunsul de la Ministerul Muncii a venit cu mare întârziere, după trei luni şi, odată cu el, s-au năruit şi speranţele fostului marinar. Birocraţii de la Bucureşti, fără a se obosi să vadă cu ochii lor care este situaţia omului, iau de bună hotărârea comisiei de încadrare de la Tulcea şi decid să respingă contestaţia, fără însă a-şi explica decizia. O decizie aproape cât o condamnare la moarte.
Aproape 800.000 de persoane cu dezabilităţi
La sfârşitul lunii septembrie a anului trecut în România erau înregistrate 779.814 persoane cu dezabilităţi, potrivit statisticii oficiale. Cele mai multe dintre aceste persoane sunt înregistrate în municipiul Bucureşti, 73.000 de persoane, urmat de judeţul Prahova, cu 37.166. La polul opus se află judeţul Covasna, în care erau înregistrati 5.872 de persoane cu dizabilităţi. Din numărul total al persoanelor cu dezabilităţi, cele mai multe suferă de handicap fizic (181.397), urmate de cele cu handicap somatic (138.658) şi mintal (114.569).
Cele mai multe persoanele cu nevoi speciale din România trăiesc la limita sărăciei. Multe dintre acestea nu au altă sursă de venit decât ajutoarele sociale primite de la stat, dar cum acestea sunt departe de a le satisface, măcar la un nivel acceptabil nevoile speciale, ei sunt condamnaţi la o viaţă mizeră