Un economist cu foarte bună reputaţie spune, în pofida schimbării politice survenite la final de 2019, guvernul rămâne încă o dată captiv unui model depăşit: în loc să asigure echilibrul macroeconomic şi dezvoltarea societăţii prin redistribuire, ministerul finanţelor îşi exercită doar funcţia de control în economie, de parcă am opera în economia etatistă, de comandă, din jurul lui 1989 şi nicidecum în economia de piaţă liberă a anului 2020. Statul întreg este la rândul lui prizonierul propriului model de dezvoltare, în care prin politici necugetate - a devenit principalul angajator din economie de piaţă şi totodată principalul competitor al acesteia.
Acest model are însă un cost politic ascuns: din cauza arătată mai sus, aşteptările salariaţilor statului sunt o presiune pe politicile publice mult mai mare decât sunt aşteptările economiei private, iar politicile publice sunt astfel forţat prociclice şi pun gaz pe foc, risipind banii ce ar trebui să fie resursă de echilibru macroeconomic pentru momentele de recul.
Iar recul economic se poate întâmpla uşor, dacă este să privim măcar în afara graniţelor noastre. Condiţiile externe sunt mai curând nefavorabile decât favorabile dezvoltării unei ţări precum România. UE se confruntă anul acesta cu problema BREXIT, iar România va vedea, concret, cum vor începe să prindă viaţă efectele negative ale ruperii economiei britanice de cea comunitară. Totodată, UE se pregăteşte de un nou exerciţiu bugetar multianual în care priorităţile “zero” ale noii Comisii Europene von Der Leyen nu par a fi deloc în rezonanţă cu viziunea pe termen scurt şi mediu a Bucureştiului. Când la Bucureşti guvernul anunţă reduceri la bugetul alocat în 2020 “Mediului, Pădurilor şi Apelor”, este evident că nu este conectat deloc (altfel decât declarativ) la Pactul Ecologic care va guverna, de fapt, întregul complex de politici publice şi bugetare ale UE.
Tot în plan extern, România nu-şi permite să nu fie cât de cât atentă la încetinirea ritmului de creştere în Germania (tractorul întregii economii europene), la conflictul comercial dintre cele mai mari două puteri economice ale lumii şi la modul în care geopolitica reaşează interesele investitorilor străini a căror încredere în pieţele emergente (precum cea românească) este în erodare semnificativă. Orientul Mijlociu a dat în clocot, preţul la petrol poate exploda şi, odată cu el, preţurile la energie din întreaga lume şi de la noi.
În acest context, mă întreb dacă va avea guvernul înţelepciunea administrării corecte a banilor publici? Şi mă mai întreb dacă economia românească va fi capabilă să traverseze un moment dificil şi să continue procesul de dezvoltare. Concluzionând, 2020 va fi anul unui test major. Un test deopotrivă pentru politica de la Bucureşti şi pentru economia românească.