“Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc”. Inimile zvâcnesc mai să iasă din piepturile miilor de spectatori. “Muică, suntem neam de piatră când e vorba despre vatră”. Mândria românilor urcă spre punctul de fierbere. “Te-am iubit, Ludmila, cu tot gândul meu, agăţat de coada unui şubred zmeu”. Iubire înflorind cu tot romantismul din lume, o iubire lângă samovar. De ani mulţi concertele lui Tudor Gheorghe mută arta până în cele mai delicate colţişoare ale sufletelor. Izbitoare este asemănarea marelui compozitor şi cântăreţ, a talentatului actor cu Vasile Alecsandri. Ilustrul erudit şi scriitor Romulus Vulpescu se destăinuia că versurile, atunci când sunt cântate de Tudor Gheorghe, îl surprind cu nuanţe la care nici el, autorul, nu se gândise. Tudor Gheorghe se confesa că după un concert aşteaptă să plece toţi spectatorii şi păşeşte singur pe scenă. Se umple de energia formidabilă rămasă în sala de spectacol de la spectatori. Este o energie care dă aripi. Spune că în timpul concertelor el nu vede spectatorii, le simte doar energia. Care apoi nu părăseşte sala. Pe acest inegalabil artist l-a mângâiat Dumnezeu pe creştet. Îmi reamintesc cuvintele pline de tâlc ale altui uriaş, Ştefan Iordache. “Când într-o seară îl joc pe Richard al III-lea, a doua seară sunt un barman beţiv, în următorul spectacol îmbrac pielea unui artist la final de carieră, care nu acceptă asfinţitul. Ei bine, ajung să nu mai ştiu cine este Ştefan Iordache. După spectacol aştept să părăsească teatrul toţi spectatorii, şi când abia mai luminează un bec chior şi femeia de serviciu mătură printre scaune, mă duc pe scenă şi rostesc o replică din piesă. Încerc să mă eliberez de duhul personajului. Apoi mă duc acasă pe jos prin Bucureştiul pustiu, ascultându-mi paşii pe străzile întunecate. Iar acasă, în orele târzii ale nopţii, încep să repet noul rol pentru care a doua dimineaţă am repetiţie”.