Se spune că sunt câteva locuri pe care este obligatoriu să le vizitezi în viață. Piramidele, Babilonul, Marele Canion, Cascada Niagara. Dar eu spun că Băileștiul trebuie inclus în acest „must do it”. Este adevărat că nu sunt cascade sau stânci, sunt însă, probabil, cei mai pitorești oameni din lume: oltenii. În orice caz, sunt cei mai pitorești oameni pe care i-am cunoscut eu. Nu mă credeți? Vă recomand să mergeți la Băilești, județul Dolj, într-o zi de târg. Ca în poveștile lui Amza Pellea, aflați că Băileștiul este plin de Nea Mărini, de Suci, de Vete, de nași Pantelică și de Zăpăciți. Esență de Oltenia.
Zi de târg în Băilești. Târg cu de toate, de la legume și fructe, la roți de bicicletă, carburatoare de Dacia 1300 și ARO. Dar, mai ales, cu olteni! Care olteni vorbesc tare, râd, fac glume unii cu alții, unii despre alții, toți despre cei absenți, socializează, beau cafele. Nu dau impresia că negoțul ar fi principalul scop al venirii lor la târg. Am stat între ei câteva ore și i-am ascultat. Am mers printre ei încercând, de cele mai multe ori, să le înțeleg avalanșa de cuvinte. Evident, sunt imediat citit ca un intrus. „Dumneata nu ești de aici. Nici oltean nu ești”, mi se spune. „Nu. Sunt de la București”. „Aha, ai venit la meciul Universității”. Nu venisem la meci, dar nici nu am zis că nu acesta era scopul vizitei mele.
„Venirăm să ne lăudăm, nu să vindem”
Chiar de la intrare ai putea spune că ai ajuns într-un „Corn al abundenței”. Produse din belșug. „Veni primăvara, răsăriră verdețurile, văzuși ce frumusețe de ceapă?”. Într-adevăr, tarabele sunt pline. Mă apropii de doi vânzători care se tachinau. „Cum se făcură, bă, la tine roșiile? Eu abia acum pun răsadurile în solar. Cum, Doamne iartă-mă, se făcură la tine? Ai pus roșii de iarnă?”. „Ce știi tu? Eu de flăcău aveam roșii de astea. Tu ești Sucă de Caracal. Sucă de Băilești e iscusit la orice. N-ai tu treabă”. „Zici că-s căcăreze de barză”, i-o întoarce „Caracal”.
Nu se prea cumpără. Întreb de ce. „Unde văzuși ca olteanul să cumpere de la oltean? I se uscă mâna. Auziși? I se uscă mâna pe loc”, mi se răspunde atât de repede, încât am crezut că a știut dinainte ce urma să întreb. „Noi nu venim să vindem, că avem de toate acasă. Avem gospodării sănătoase, nu cocioabe. Fiecare are tot ce-i trebuie în ogradă. Venirăm la târg să ne arătăm roadele, ne lăudăm cu ele. Să ne știe vecinii de gospodari. Dacă mai vine cineva de la Craiova sau Calafat și cumpără, o să fie mulțumit cu ce ia de la noi. Ne mai facem uneori vânzare unul altuia, așa ca să mai circule banul”.
Biogaz din borhot
Mă lipesc de un alt grup în care se râde cu poftă. „Pârjoală nu veni azi? De ce nu veni azi?”. „Se îmbolnăvi de oftică. L-ai atacat prea tare cu invenția aia a lui. Se oftică rău”. „Păi, cum vine asta, frățioare? A descoperit că gazele de la borhotul de țuică e biogaz și vrea să-l capteze el într-un fel să-l bage la butelia de la Dacia lui”. „Și știi tu că nu se poate?”. „Păi, cum să meargă, frățioare? Cum să meargă? Și cum să-l tragă? Cu pompa de la bicicletă?”. Se râde zgomotos, în timp ce un domn mima cum ar muta cu o pompă gaz din cazanul de țuică într-o butelie. Întreb dacă Pârjoală e numele real sau poreclă. „Îi spunem noi Pârjoală, că pe unde calcă, se pârjolește locul. Auzi? Se pârjolește! Nu crește iarba, nu iese soarele”. „Lasă, că nici frac-su nu fu mai isteț cu ideile lui. Vru să pună oglinzi în grajd să creadă animalele că sunt mai multe și să dea mai mult. Și găinile, și vaca. Noroc că nu crescu și porc, că trebuia să pună la porc oglindă de-aia care mărește!”. „Și să-l vândă pe ăla din oglindă!”. Iar se râde cu poftă. „Ce face dacă are găini rușinoase care nu se ouă dacă văd alta lângă ele care se ouă și ea?”. „Auzi? Vitrină nu vru să le pună? Vitrină nu vru?”. „Asta încă nu zise, dar dacă singura oglindă din casă e aia de la vitrină, să vezi tu că le pune și vitrină”.
Îmi trec prin minte multe glume ale lui Amza Pellea, dar istoria asta cu oglinda și vitrina la animale nu am auzit-o la televizor. „Povestea asta a spus-o și Amza Pellea?”, mă bag eu în seamă. „Ah, nuuuu! Pe vremea lui fură alte realități. Alte prostii se făceau p-atunci. Nici nu mai știu ce prostii, dar ideea tot aia este. Unde este prostie, se râde de ea”.
Orgoliul locului, mai puternic decât banii
„De ce nu mergeți să vindeți la Craiova produsele?”, întreb eu. „Dar nu avem nevoie să vindem noi la Craiova. Dar ce? N-au și ei pe ale lor? Dacă vor, să vină ei aici. Ce? Se întâlni hoțul cu prostul? Io nu mă duc la Craiova nici dacă mă pici cu ceară. Auziși? Nici dacă mă pici cu ceară! Să mă prostească la preț ăia? Păi acolo nu-s olteni-sadea ca noi cei din Băilești. La Craiova au venit de peste tot. Mai mulți olteni sunt acum în Băilești decât la Craiova. Vorbesc de olteni get-beget. Și la Timișoara sunt mai mulți olteni ca la Craiova. Noi, tăticu’, suntem olteni adevărați. Aici, la Băilești, este inima Olteniei”.
Zaibărul: „Dacă stropești peretele, numai cu dinamită mai scoți pata”
Ajung în zona celebrului zaibăr. Mult și prezentat în toate formele: la sticlă, la carafă de lut, la cană, la pahar, dar și la bidon sau chiar butoiașe. Nici aici nu erau cumpărători, dar era bășcălie din plin. Fiecare degusta de la altul și, evident, critica. „Cum făcuși poșirca asta? Te străduiși mult?”. „Dar ce are? E bun. Face bine la organisme. Și noaptea, și peste zi”. Primesc și eu un pahar. Deși nu este un vin nobil, este mândria locului. „Doar la Băilești mai este zaibăr. În celelalte zone fu scos și fu plantată viță nobilă. Dar noi n-am scos via. Cum e el, așa cum e, e al nostru. Și nici nu trebuie muncit mult la el. E rezistent și-și face singur treaba. Și dacă fu secetă în vreun an, zaibărul tot se făcu”, mă lămurește un domn.
Am mai încercat și de la alți producători. Același gust. „Zaibărul are două calități. Prima e să păteze. Pătează de nu mai iese decât dacă faci totul la culoarea lui, că altfel nu-i încotro. Dacă stropești peretele, numai cu dinamită mai scoți pata. Gicu Geambașu stropi un perete cu zaibăr și n-a mai scos-o la capăt. Așa că fu nevoit și vopsi tot peretele cu zaibăr. Așa fu făcut totul la nuanță. Îl aduse la culoarea lui. Și scăpă și de muște cu ocazia asta. Auziși asta? Scăpă și de muște. Nu se mai apropie musca de peretele ăla... I-am zis să dea și pe stâlpii de pe stradă, poate scăpăm orașul de muște”. Întreb și de a doua calitate a zaibărului. „A doua e că te doare capul a doua zi. Dar rău de tot. Trebuie să știi să bei zaibărul. Noi îl dregem cu praz, dar prazul nu se face acum. Ăla bun, din grădină, apare mai încolo. Dar merge să spargi și-o ceapă, o tăvălești prin sare și poți bea zaibăr cât poftești”.
Despre Amza: „De aici își luă toate glumele. De aici”
Cel care a făcut celebru orașul a fost actorul Amza Pellea, născut și crescut în Băilești. De altfel, el este sărbătorit de două ori în Băilești. O dată toamna, la Festivalul zaibărului, și încă o dată pe 7 aprilie, de ziua actorului. „Amza ne făcu cunoscuți. Dacă nu era el să ne dea la televizor... În noaptea de revelion era așteptat momentul lui, cu aventurile lui Sucă și cu toate poveștile locului. Băileștiul era vedeta revelionului. Dar și noi l-am iubit pe Amza, desigur, cei care l-au prins în viață. Venea des aici în târg, discuta cu oamenii, glumea de ne stricam de râs. Și auzi tu la mine. Amza Pellea de aici își luă toate glumele. De aici”.
Primarul, prazul și Europa
„Uite că apăru și primarele. Ce făcuși, primare? Căzuși din pat?”. „Căzui din scaunul de primar, Gheoghe. De acolo căzui”. „Îl știu pe primar de mic. E băileștean de multe generații. Familie bună, de oameni gospodari. Tată-su m-a botezat Gheoghe, că era după o nuntă și uită un „R” la nume. Lucra la primărie. Așa ajunsei Gheoghe, și nu Gheorghe”. „Bine că nu-ți poci și mai rău numele, că nu mai dădeai cu ochii în lume. Că mai fu unu care a avut numele pocit rău de tot, de a plecat la Caracal și-și schimbă și numele acolo. Da-i poci și numele de familie. Pe amândouă le poci. Auziși? Pe amândouă!”.
„Ce-ți mai place că te iubesc oamenii! Ce-ți mai place! Faci ca Iohannis, băi de mulțime”. „Păi, cum să nu fiu iubit? Păi, cum să nu fiu? Sunt de aici, de-al locului. Îi cunosc pe toți din oraș. Și pe ăi bătrâni, și pe ăi mai tineri”. „Primare, ce făcuși cu zaibărul? Îl înregistrezi?”, se aude din spate. „La OSIM este înregistrat, dar asta-i socoteala doar pentru România. Normele europene interzic soiurile-hibrid”. „Și ce? Dacă nu ne pun s-o scoatem, dă-i în... Doamne iartă-mă!”. „Încerc să-l fac produs tradițional”.
Comisia Europeană a dat o directivă că nu mai este voie să se dețină soiuri-hibrid și să fie înlocuite cu soiuri de viță nobilă. Desigur, nu poate scoate nimeni zaibărul din bătătura omului, dar nu pot fi accesate fonduri pentru zaibăr. De aceea suprafețele cu acest soi sunt tot mai mici, reduse mai mult la consumul propriu.
„Hai, mă, terminați cu tradiționalul ăsta! De unde și până unde zaibărul e produs tradițional? E adus, frățioare. E adus de neamțul ăla, Seiber. Și prazul e adus de prin Scoția, zice fiu-miu”. „Bun, și?! Se mai face undeva zaibăr? Nicăieri. Doar aici, la Băilești. Iar prazul de Băilești e cel mai gustos. Îl poți compara cu ăla adus de la turci? La Craiova găsii numai praz turcesc. Zisei că băgai putregai în gură”. „Mie nu-mi pasă. Am de două ori pe an recoltă de praz în curte? Am! Merg io la Craiova să iau praz turcesc? Nu merg! Și atunci ce-mi pasă mie? Nu-mi pasă. Și zaibărul meu e zaibărul meu. Când or face și moldovenii zaibăr, atunci mai discutăm”. „Moldovenii au nohan. Da-i mai prost ca al nostru”.
Olteni și „foarte olteni”
„Ține minte ce-ți zic: Oltenia s-a restrâns tot mai mult. Cât fu de mare, a ajuns doar un pic, aici, la Băilești. Că au mai plecat de aici mulți tineri la oraș, ei n-au uitat de unde au plecat. Dar aici nu prea veniră străini. De pe la Caracal mai veniră câteva familii, dar nu multe. Aici sunt oltenii naturali, d-ăia fără E-uri. Chiar și țiganii din Băilești sunt olteni adevărați. Toți sunt gospodari, nu se ocupă cu prostii. În Băilești fu mereu liniște”. „Nu sunteți un pic răutăcios împărțind oltenii în olteni buni și ceilalți olteni?”. „Ba deloc! Du-te la Craiova, la Severin, la Calafat. Unde vezi în piață praz oltenesc? Nicăieri. Doar aici. Doar în Băilești se mai cultivă pe câmp praz. Și singurele culturi de zaibăr tot aici sunt. Dacă renunți la ce mâncași toată copilăria, nu mai ești oltean. Devii oltean pârât. Ca ăia din Gorj. Avem noi un cântec pe aici. «Gorjule, pământ sărac, nici cartofii nu se fac»”. Se fredonează în cor refrenul și se râde zgomotos. „Avură tupeul acum câțiva ani, când nu mai fură echipe de fotbal din Craiova în Divizia A, că Pandurii sunt urmașii Științei. I-am scos de la suflet. Cum să spui asta? Bașca Târgu Jiu e mai mult Moldova decât Oltenia, așa de mulți veniră la Rovinari și Turceni de prin Bacău sau Vaslui”.
Pe la ora 12.30 încep să-și strângă tarabele. „Avem siesta de după-amiază. De la 1 la 4 dormim. Nu crește nici iarba de la 1 la 4. Auziși? Nici iarba!”. Și, într-adevăr, pe la ora 13.00 toți erau deja la casele lor. Pe străzi, mai nimeni. Mă gândeam că nu-s de-ai locului, altminteri ar fi fost și ei la siesta oltenească de după-amiază.
În drum spre București, am oprit în Craiova în trei piețe. Țintele mele: prazul și zaibărul. Pe tarabe era praz din belșug. „De unde e prazul?”, întreb. „E turcesc. La noi nu s-a făcut încă. Mai durează”. „Am înțeles că ăsta turcesc nu este așa bun ca ăla de la Băilești”. „Pe dracu'. E la fel. Gustă din el și vezi”, mi se răspunde aspru, oltenește. „Și mai lasă-mă cu ăia din Băilești. Se cred «foarte olteni». Trecuși pe acolo și ți-au împuiat capu' că noi nu mai suntem olteni, că suntem «pârâți». Crede-mă! Când dau de unu' din Băilești, asta-mi spune, îmi face capul cât o baniță de zici că am băut toată noaptea numa' zaibăr. Am și un cumnat din Băilești. Tot asta-mi zice și el. Toți ăia din Băilești sunt la fel. Zici că lumea începu și se termină cu ei”.
Am oprit și-n Caracal într-o piață. Scenariul s-a repetat cu cel din Craiova. Prazul era tot turcesc, iar zaibărul era adus de la Băilești. În rest, aceleași vorbe: „Ăia de la Băilești se cred buricul Pământului”.
„Vorbim așa din burta muicii”
În orele pe care le-am petrecut printre olteni la Băilești, Craiova și Caracal, am făcut o adevărată cură de perfect simplu. Nu m-am putut abține să nu pun probabil cea mai ridicolă întrebare: „Cum de toți oltenii vorbiți numai cu «dusei», «fusei», «făcui»? Așa vă învață la școală?”. „Ascultă la mine. Văzuşi tu vreodată filme americane? D-alea cu ghetouri? Văzuşi că până și negrii ăia mici de 4-5 ani vorbesc perfect engleza? Văzuşi? Păi... perfectul simplu, așa cum spuneți voi, este engleza noastră. Auziși? Perfectul simplu este olteneasca noastră. Oltenii vorbesc așa din burta muicii. Așa cum negrii din America vorbesc engleza lor de când se nasc, așa vorbesc și oltenii cu «dusei» și «fusei» de când îi fată muma lor”.