- Jurnalul: Dialogul nostru privind averea națională a României, subiect probabil inepuizabil, a atins, iată, și puncte mai delicate, stimate domnule Cristian Păunescu. Și totuși nu-mi pot reține o nedumerire pe care, cu siguranță, mulți concetățeni o împărtășesc: ce s-a întâmplat cu aurul investit de mareșalul Ion Antonescu în crearea unui guvern românesc în exil?
- Cristian Păunescu: Prea multe informații privind acest depozit constituit pentru susținerea unui eventual guvern în exil nu am regăsit în documentele Băncii Naționale a României. Din câte am citit în literatura dedicată acestui subiect, în anii 1943-1944 s-au făcut demersuri pentru constituirea unui fond de devize și de aur în Elveția, menit să servească intelectualilor români care s-ar refugia în străinătate în cazul ocupării României de Armata sovietică.
Franci elvețieni, dolari americani și aur fin
- Iar România chiar a fost ocupată de URSS.
- S-a constituit astfel un fond special al statului român în valoare de 20 milioane franci elvețieni, pus la dispoziția ambasadorului român la Berna, Vespasian Pella, care acționa în calitate de mandatar al Băncii Naționale a României. O parte a acestui fond, reprezentând contravaloarea a circa 8 milioane franci elvețieni, era formată din valute, mai precis franci elvețieni și dolari SUA, iar o altă parte, în sumă de aproximativ 12 milioane franci elvețieni, cuprindea depozite în aur efectiv.
- Ce s-a întâmplat apoi cu aceste importante resurse financiare?
- În septembrie 1944, noul ministrul de Externe, Grigore Niculescu-Buzești, a stopat planul de susținere a exilului românesc și a anulat mai mult de jumătate din mijloacele lui de executare dispunând restituirea către BNR a aurului depozitat. Vespasian Pella, aflat la post în Elveția, a executat acest ordin și cam aici se sfârșește povestea aurului destinat ajutorării reprezentanților exilului românesc.
Din mână-n mână, o minciună
- Dar banii, valutele?
- Au rămas, pentru eventuala susținere a intelectualilor români plecați în străinătate, doar cele opt milioane franci elvețieni în devize. Tot din informațiile publicate de reprezentanți ai exilului românesc am aflat că administrarea acestora a fost transmisă de Vespasian Pella, succesorului său la Berna, Gigi Atanasiu. Iar apoi, Constantin Vișoianu, urmașul lui Niculescu-Buzești la conducerea Ministerului de Externe, a preluat dreptul de administrare al acestui fond, pe care l-a transmis ulterior lui Alexandru Cretzianu, la vremea respectivă ambasadorul României la Ankara. De aici informațiile devin din ce în ce mai confuze.
- Așa…
- Al. Cretzianu se pare că a refuzat să pună fondul la dispoziția Comitetului Național Român, motivând că la întoarcerea în țară va trebui să dea socoteală de felul cum au fost cheltuite aceste resurse. Ce s-a întâmplat mai departe nu știm cu toată certitudinea. Poate cercetări viitoare în arhive românești și străine vor lămuri care a fost soarta acestui fond.
Cristian Păunescu, consilierul guvernatorului Băncii Naționale a României:
„Astăzi, România nu mai produce aur!”
- Florian Saiu: Să schimbăm atunci registrul mirărilor: mai exploatează România astăzi aur, stimate domnule Cristian Păunescu? Cât aur mai producem anual?
- Cristian Păunescu: La această întrebare aș putea să vă răspund foarte scurt. Astăzi, România nu mai produce aur. De ce stau lucrurile așa și nu altfel? Aceasta este o poveste ceva mai lungă.
1 ianuarie 2001: stop tranzacțiilor
- Avem timp.
- Pentru reconstituirea ei voi face apel tot la volumul publicat de Banca Națională a României cu privire la istoria stocului său de aur. Aur s-a exploatat în România până la începutul noului mileniu, dar ulterior anului 1998, cantitățile cumpărate de BNR din producția internă au scăzut. De la 1 ianuarie 2001, contractele de achiziții încheiate între Banca centrală și Societatea Phoenix SA Baia Mare, respectiv SC Aurul Baia Mare și-au încetat valabilitatea.
- De ce?
- Această situație a fost generată de unele modificări legislative intervenite în materie de facilități privind taxa pe valoare adăugată aplicabile explicit Băncii Naționale a României, dar nu și societăților producătoare de lingouri de metale prețioase. În consecință, prețul cu ridicata la care Banca centrală putea să achiziționeze producția de metale prețioase nu mai includea în structura sa cota legală de 22 la sută reprezentând TVA. În aceste condiții, prețul de achiziție pe care Banca Națională îl plătea, conform reglementărilor legale, pentru cumpărările de lingouri de metale prețioase acoperea numai cheltuielile aferente producției acestor lingouri, în timp ce întreprinderile producătoare achiziționau materiile prime la prețuri stabilite prin acte normative care cuprindeau și taxa pe valoare adăugată, pe care aceștia nu o puteau recupera sau deduce. Această stare de fapt, cauzată de asimetria legislativă, suprapusă pe problemele legate de tehnologiile învechite generatoare de costuri mari de exploatare a metalelor prețioase, a condus în final la agravarea problemelor financiare ale producătorilor de lingouri de metale prețioase și scăderea producției de aur.
Privatizare cu cântec (evident)
- În loc să facilităm procesele de producere și valorificare ale metalului nobil, le-am îngreunat. Care să fi fost motivele?
- În anul 1998, a început procesul de privatizare al celui mai mare furnizor de lingouri de metale prețioase al BNR, SC Phoenix Baia Mare. Procesul de privatizare s-a finalizat cu vânzarea rafinăriei către Allied Deals din Marea Britanie, care îi schimbă denumirea, în 1999, în SC Allied Deals Phoenix SA Baia Mare, iar în anul 2002, în RBG Phoenix Baia Mare.
- Am cedat această industrie de interes național străinilor, probabil pentru un bacșiș oarecare. Ce rușine!
- Încă din anul 1970, SC Phoenix Baia Mare, la acea vreme Întreprinderea Metalurgică de Metale Neferoase Baia Mare, era acreditată de Asociația Pieței Metalelor Prețioase din Londra pe lista rafinăriilor producătoare de lingouri de aur fin cărora li se recunoaște calitatea good delivery, ceea ce permitea tranzacționarea lingourilor produse de aceasta pe piața aurului din Londra. În luna mai 2002, Banca Națională a fost informată de conducerea Asociației Pieței Metalelor Prețioase din Londra cu privire la excluderea rafinăriei din Baia Mare din lista rafinăriilor acreditate.
Fraudă, cătușe, game over
- Ce se întâmplase?
- Decizia era motivată de știrile apărute în presa internațională referitoare la numirea lichidatorului pentru compania RBG Resources din Marea Britanie, care făcea parte din același grup cu principalul acționar al rafinăriei românești și care era acuzat de fraudarea mai multor bănci.
- Ne-am vândut unor hoți.
- Justiția britanică a pronunțat în acest caz trei condamnări penale și falimentul celor două firme afiliate, Allied Deals și RBG Resources, principalii acționari ai rafinăriei de la Baia Mare.
În anii 1943-1944 s-au făcut demersuri pentru constituirea unui fond de devize și de aur în Elveția, menit să servească intelectualilor români care s-ar refugia în străinătate în cazul ocupării României de Armata sovietică”, Cristian Păunescu, consilier BNR
S-a constituit un fond special al statului român în valoare de 20 milioane franci elvețieni, pus la dispoziția ambasadorului român la Berna, Vespasian Pella, care acționa în calitate de mandatar al Băncii Naționale a României”, Cristian Păunescu, consilier BNR
O parte a fondului, reprezentând contravaloarea a circa 8 milioane franci elvețieni, era formată din valute, mai precis franci elvețieni și dolari SUA, iar o altă parte, în sumă de aproximativ 12 milioane franci elvețieni, cuprindea depozite în aur efectiv”, Cristian Păunescu, consilier BNR
Astăzi, România nu mai produce aur”, Cristian Păunescu, consilier BNR
Aur s-a exploatat în România până la începutul noului mileniu, dar ulterior anului 1998, cantitățile cumpărate de BNR din producția internă au scăzut”, Cristian Păunescu, consilier BNR
De la 1 ianuarie 2001, contractele de achiziții încheiate între Banca centrală și Societatea Phoenix SA Baia Mare, respectiv SC Aurul Baia Mare și-au încetat valabilitatea”, Cristian Păunescu, consilier BNR