„Ordinea cronologică este singura capabilă să pună în lumină opera unui om și să prezinte etapele succesive ale dezvoltării geniului său” – iată o frază ce-ar putea fi considerată biografia simplificată a gândirii lui Barbey d’Aurevilly (Lettres étrangères [Scrisori străine]), o frază ce deslușește fațetele personalității lui contradictorii și incitante, care a făcut să fie supranumit în epocă „conetabilul literelor”. Dar să încercăm să schițăm și biografia propriu-zisă, sprijin fiindu-ne cercetătoarea Liana Repețeanu, cu un crochiu tușat în Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012): „Barbey d’Aurevilly provine dintr-o familie de nobili, nostalgici ai Vechiului Regim. Crescut într-o atmosferă austeră, privat de afecțiune, copilul își va făuri un univers propriu, hrănit cu legende normande și cu cele ale șuaneriei, univers modelat mai târziu în lumina unei revelații livrești: poetul romantic Byron. Anii petrecuți la Colegiul Stanislas din Paris – unde se împrietenește cu Maurice de Guérin – și la Facultatea de Drept din Caen – unde relațiile amicale cu librarul Trébutien au generat o amplă și frumoasă corespondență (1841-1858) – vor influența evoluția ulterioară a lui Barbey.”
Dandy la Paris
„Tot atunci - releva cercetătoarea Liana Repețeanu - se înfiripă o relație amoroasă cu Louise, soția vărului său. Obținerea licenței în drept (1833), precum și gravele neînțelegeri familiale îl vor determina să se stabilească la Paris, unde va desfășura o bogată activitate de scriitor și de ziarist. Primele sale scrieri literare cuprind numeroase elemente autobiografice: nuvelele Le Cachet d’onyx (Sigiliul de onix) (1831) și Léa (1832); poemul în proză Amaïdé și romanul Germaine (1835), publicat o jumătate de secol mai târziu sub titlul Ce qui ne meurt pas (Ceea ce nu moare) (1883); nuvela L’Amour impossible (Iubirea imposibilă) (1841). La Paris, Barbey duce la început o viață de dandy, stârnind – prin costumul și manierele sale – admirația cercurilor mondene. Își va zugrăvi numeroasele aventuri sentimentale în romanul Une vieille maîtresse (O veche iubită) (1851). Colaborează la ziarul L’Époque, unde publică în foileton Du dandysme et de G. Brummel (Despre dandysm și despre G. Brummel) (1845), care prefigurează deja o estetică a imprevizibilului.”
Cu Îngerul alb până la moarte
Mai departe: „Sub influența lui Joseph de Maistre și a lui Louis de Bonald, Barbey devine catolic fervent și monarhist militant, publicând în Revue du monde catholique – al cărei redactor-șef este – articole virulente în sprijinul principiului autorității și redactând o serie de portrete, grupate mai târziu sub titlul Les Prophètes du passé (Profeții trecutului) (1851). În 1852, se raliază la politica lui Napoleon al III-lea, nutrind deșarte ambiții de mărire. Întâlnirea cu baroana de Bouglon, «l’Ange Blanc» (Îngerul Alb), și legătura lor, care se va prelungi, cu unele intermitențe, până la moartea scriitorului, precum și reconcilierea cu familia sa, ceea ce-i va permite să-și înmulțească sejururile în draga sa Normandie, constituie puncte de referință pentru a doua parte a vieții și operei sale. Este perioada «scrierilor normande»: L’Ensorcelée (Vrăjita) (1854), bazată pe superstiții din ținutul său natal, Le Chevalier des Touches (Cavalerul des Touches) (1864), un exemplu de eroism șuan, Un Prêtre marié (Un preot căsătorit) (1865), care narează viața unui slujitor al Bisericii, victimă a Revoluției din 1789. Se împrietenește cu Baudelaire și apără cu vehemență volumul de poezii Les Fleurs du Mal, precum și romanul Madame Bovary de Flaubert, ambele condamnate de justiția vremii (1857).”
Sumbra splendoare a Infernului
Barbey publică succesiv patru volume intitulate Memoranda (1836-1858), jurnal spiritual și artistic al scriitorului, întrerupt după ruptura definitivă cu prietenul său, librarul Trébutien. Pe firul întins de Liana Repețeanu: „Mai târziu, va publica un al cincilea volum (1864), pentru «l’A… B…» (Îngerul Alb). Prolifica lui activitate de critic literar se va materializa în cele douăzeci și șase de volume intitulate Les Œuvres et les Hommes du XIXe siècle (Operele și Oamenii secolului al XIX-lea), publicate între 1860 și 1909. Volumul de nuvele Les Diaboliques (Diabolicele) (1874) constituie capodopera literară a lui Barbey d’Aurevilly, în care paradoxalul catolic se dovedește a fi atras în mod irezistibil de ființele demoniace și de sumbra splendoare a Infernului. Deși aflat în pragul senectuții, Barbey continuă să fie foarte solicitat de publicațiile vremii și va accepta să colaboreze la câteva dintre ele, în calitate de critic de artă și de critic dramatic. Cele cinci volume intitulate Théâtre contemporain (Teatru contemporan) reunesc articolele sale de critică dramatică, completând astfel portretul literar al celui supranumit «Conetabilul literelor»”.
Bătălia succesiunii
Bătrânul scriitor și publicist de talent, cu eleganța sa ușor desuetă, este adulat de prieteni (ultimele sale articole sunt consacrate scriitorilor Léon Bloy, Péladan, Huysmans), frecventat de tinerii scriitori (Mirbeau, Paul Bourget, Mallarmé) și temut de toată lumea. „De altfel - mai observa biografa Liana Repețeanu -, aprigile sale polemici privind problemele politice, religioase și literare ale vremii îi vor atrage numeroși dușmani. Oboseala și vârsta înaintată îl vor face să-și prelungească tot mai mult sejururile în Normandia, în compania secretarei și fidelei sale prietene din ultimii ani de viață, Louise Read. Barbey d’Aurevilly moare la 23 aprilie 1889, lăsând în urmă o sordidă bătălie declanșată în jurul succesiunii lui, între Bloy și Péladan, Louise Read și doamna de Bouglon (Îngerul Alb).”
Impetuos și nestatornic
Câteva observații critice despre scrierile lui Barbey d’Aurevilly: „Pornind de la ideea unei perfecte simbioze între viața și opera lui Barbey d’Aurevilly, se poate remarca de la bun început diversitatea creației sale, alimentată de romantism și de satanism byronian (în «opera sa pasională»), de dandysm, de legende normande și de povestiri despre șuanerie (în «opera sa de tradiție») sau de dogme religioase (în «opera sa catolică»). Oricât de diferită ar fi materia acestora, ele retranscriu în mod fidel aventurile spirituale ale lui Barbey, conforme cu temperamentul său impetuos și nestatornic. Aspectul de «cozerie» pe care scriitorul îl imprimă povestirilor sale îi permite să intervină, când în calitate de martor, când ca participant activ, ori de câte ori crede de cuviință, prin descrieri și explicații suplimentare. Aceste intervenții auctoriale dăunează uneori atmosferei de mister ce învăluie povestirile sale terifiante și în care este întotdeauna vorba de fapte odioase, urzite de ființe malefice, aducătoare de nenorocire și de moarte celor din preajma lor. Catolicismul lui Barbey nu pare să fi influențat acest univers de coșmar decât prin punerea lui în valoare, ca un permanent contrapunct.”
Pierzania eternă
Mai mult: „Chiar atunci când scriitorul face dintr-un preot eroul unor povestiri, acesta acționează, în mod conștient sau nu, ca o adevărată unealtă a diavolului. Astfel, abatele de la Croix-Jugan (L’Ensorcelée), care le înnebunește de dragoste pe cele două Fedre moderne, Dlaïde și Jeanne-Madeleine, și le împinge spre «pierzania eternă», seamănă mai degrabă cu un redutabil erou luciferic. Barbey nu se mulțumește să scandalizeze cititorul; el vrea să facă sensibilă prezența supranaturalului satanic în lumea reală. În acest sens, cele șase nuvele din ciclul Les Diaboliques constituie o culme a creației sale literare și o ilustrare magistrală a unui univers tragic, pradă unor pasiuni devastatoare și unei fatalități sumbre. Pentru Barbey, ca și pentru Baudelaire, diavolul există, iar romancierul se simte irezistibil atras de acele figuri de damnați care găsesc o satisfacție perversă în a sluji Răul, sub toate formele. Hauteclaire Stassin (Le Bonheur dans le crime [Fericirea prin crimă]), amanta contelui de Savigny, pune la cale, cu sânge rece, asasinarea contesei printr-o lentă otrăvire. Cei doi amanți își vor uni apoi destinele, fără să simtă vreo urmă de remușcare.”
Pedepsirea inocenței
Tot despre „Diabolice”: „Ducesa de Sierra Leone (La Vengeance d’une femme [Răzbunarea unei femei]) nu ezită să se prostitueze, cu scopul de a-l dezonora pe soțul ei, grande de Spania, care, într-un acces de gelozie, îi hărăzise o moarte cumplită tânărului ei prieten. Uneori, pasiunea înfocată poate ucide o femeie în brațele amantului ei (Le Rideau cramoisi [Perdeaua stacojie]), în vreme ce o desfrânată care poartă un nume parodic, Pudica (À un dîner d’athées [La un dineu de atei]), va fi crunt pedepsită de soț pentru păcatele sale. În celelalte nuvele ale ciclului, Le Plus Bel Amour de don Juan (Cea mai frumoasă iubire a lui don Juan) și Le Dessous de cartes d’une partie de whist (Dedesubturile unei partide de cărți), diabolicul frizează grotescul și chiar scabrosul, prin profanarea și pedepsirea inocenței, prin legăturile secrete dintre crimă și plăcere. «Secretul» este prezent la toate nivelurile povestirilor lui Barbey, devenind o constantă a organizării epice. În acest univers închis și sufocant, rebel față de legile spațio--temporale, nu există eroi; cazul cel mai elocvent este cel al doctorului Torty, care devine, prin tăcerea lui, complice la cumplita crimă comisă de Hauteclaire Stassin.”
Deplina libertate
Aproape de final: „Sugestiva galerie de nobili mărunți, de provincie, care-și petrec timpul jucând cărți și spionându-se reciproc are vigoarea unui «muzeu de antichități» («cabinet des antiques») balzacian. Delirul descriptiv duce uneori la anularea individualității personajului. Estetica lacunei, privirea furișă, relatarea incompletă, dezvăluirea parțială a Infernului, în care Răul frizează deseori patologicul, susținute de un limbaj aluziv și figurat, dar nu lipsit de vigoare, toate acestea permit cititorului modern, confruntat cu răbufniri ale satanismului și ale ocultismului, să accepte lumea terifiantă a povestirilor aurevilliene, în pofida exceselor și inadvertențelor lor. În ceea ce privește critica literară, Barbey se dovedește a fi la fel de rebel în fața oricărei tentative de clasificare «științifică». Într-o perioadă în care acest gen literar era pe cale să devină un factor important al «instituției literare», Barbey nu pare deloc dispus să elaboreze vreo teorie; el este adeptul deplinei libertăți de evaluare, asumându-și și riscurile unei astfel de libertăți, care poate genera anumite erori și contradicții.”
Apetență pentru umor
Ultimele idei: „Articolele sale de critică literară continuă să suscite atenția celor interesați prin bogăția informațiilor pe care le oferă, dar ele excelează nu atât prin capacitatea de a investiga opere și artiști de marcă, cât prin arta de a-i face să se descopere pe ei înșiși și să militeze în numele frumosului. Critica sa «temperamentală», instinctivă, este confortată de reala sa apetență pentru umor, ceea ce îi permite să perceapă mai bine ideile, gusturile, credințele și moravurile timpului său. Întreaga operă a lui Barbey d’Aurevilly se remarcă prin mărturiile pe care le aduce despre o epocă și o anumită stare de spirit, ca și prin transcrierea unui destin: cel al creatorului ei.”
Opere
Nuvele: Le Cachet d’onyx (1831); Léa (1832); L’Amour impossible (1841); La Bague d’Annibal (1843); L’Ensorcelée (1854); Un prêtre marié (1863); Les Diaboliques (1874); Une histoire sans nom (1882). Romane: Une vieille maîtresse (1851); Le Chevalier des Touches (1864); Ce qui ne meurt pas (1883). Alte opere literare: Amaïdée (poem în proză) (1835); Du dandysme et de G. Brummel (1845); Memoranda, postum (1947). Critică literară: Les Prophètes du passé (1851); Les Œuvres et les Hommes, 26 vol. (1860-1909); Théâtre contemporain, 5 vol., postum (1892-1896).
Principalele ediții
Œuvres complètes, ed. Bernouard, 1926-1927; Œuvres complètes, Slatkine, 1979-1980; Les œuvres romanesques complètes (cuprinde și Du dandysme…, Memoranda, Poèmes, Pensées détachées), Gallimard, col. „Bibliothèque de la Pléiade”, 1977-1980; Des Œuvres et des Hommes, Mercure de France, 1964-1966; Correspondance générale, Les Belles Lettres, 1980-1983. TRADUCERI: Diabolicele (trad. și prefață I. Bădescu), București, 1973; Vrăjita. Cavalerul des Touches (trad. E. Groza), București, 1979; Dandysmul (trad. A. Babeți), Iași, 1995.
137 de ani s-au împlinit pe 23 aprilie 2026 de la moartea scriitorului aristocrat Barbey d’Aurevilly.
„Crescut într-o atmosferă austeră, privat de afecțiune, copilul Barbey d’Aurevilly își va făuri un univers propriu, hrănit cu legende normande și cu cele ale șuaneriei, univers modelat mai târziu în lumina unei revelații livrești: poetul Byron.”, Liana Repețeanu, cercetătoare
„N-am inventat nimic!”, Barbey d’Aurevilly, despre „Diabolicele”, capodopera care i-a adus celebritatea
„Volumul de nuvele Les Diaboliques (Diabolicele) (1874) constituie capodopera literară a lui Barbey d’Aurevilly, în care paradoxalul catolic se dovedește a fi atras în mod irezistibil de ființele demoniace și de sumbra splendoare a Infernului.”, Liana Repețeanu, cercetătoare
„Barbey d’Aurevilly a atras pătimaș privirile, dar nu putea în niciun caz să aibă succes la un public burghez amorțit, ai cărui ochi sunt închiși în fața oricărui miracol al excepției.”, Charles Baudelaire, poet
„Barbey d’Aurevilly - natură paradoxală, aristocrat cu nostalgii revoluționare și revoltat tânjind după ordinea monarhiei, catolic fervent, dar ispitit de tenebrele infernului, timid, delicat și, deopotrivă, de un orgoliu satanic.”, Adriana Babeți
Barbey d’Aurevilly s-a numărat printre preferaţii decadentiştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a influenţat autori precum Henry James şi Marcel Proust.