Atenție, urmează o încleștare epică între titani! Nu este vorba de un blockbuster hollywoodian, ci de o superselecție marca Les Films de Cannes à Bucarest care strânge cele mai mari nume înscrise în ediția din acest acest an de pe croazetă. Biletele pentru proiecții au fost puse în vânzare iar locurile sunt extrem de limitate din cauza restricțiilor în vigoare.
La Cannes se văd enorm de multe producții: dure, nebune, angajate, importante, îndrăznețe, violente sau foarte derutante. Dar dacă vin cu un pedigri important atașat, se remarcă imediat: nimic nu produce mai mare emoție decât prezența unor nume grele, a unor cineaști cu o carieră indisolubil legată de cel mai mare festival de film din lume. După un an atipic, când manifestarea și-a întrerupt competiția și proiecțiile din cauza pandemiei, 2021 a însemnat întoarcerea în forță a unor monștri sacri care au fost din nou provocați să-și confirme valoarea în fața asaltului «revelațiilor» tinere.
Puțini cineaști pot clama atât de convingător precum Jaques Audiard că au cinema-ul în sânge. Născut la Paris, regizorul este fiul faimosului scenarist Michel Audiard. După ce s-a înscris la Sorbona ca să devină profesor de literatură și filosofie, a renunțat la studii și s-a alăturat unei echipe de filmare ca editor asistent. Apoi a ajuns un scenarist faimos pentru abilitatea sa de-a crea lumi distincte, viscerale și, uneori, sumbre, cu personaje ce revigorează povești comune. Debutul său în regie, See How They Fall (1994) îl arată capabil de-a fi o forță creativă în cinematograful francez. Filmul de epocă A Self-Made Hero (1996) a câștigat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes. The Beat My Heart Skipped (2005) a fost recompensat cu un premiu BAFTA pentru cel mai bun film străin, iar A Prophet (2009), cu Marele Premiu al Juriului la Cannes. Drama Dheepan (2015) a izbutit să-și revendice cel mai mare trofeu - Palme d'Or - la același festival.
LES OLYMPIADES a primit la Cannes 2021 premiul pentru cea mai bună coloană sonoră. În film, Émilie o întâlnește pe Camille care e atrasă de Nora, care își încrucișează drumul cu Amber. Trei fete și un băiat – sunt prieteni, uneori iubiți, de cele mai multe ori și una și alta. "Iată încercarea lui Audiard de a inaugura un nou val al mileniului, un soi de Jules et Jim cu un soundtrack synth-pop”, scrie The Playlist.
Deși a regizat puține titluri, cineastul francez Gaspar Noé a reușit să aibă un impact răsunător prin faptul că a creat unele dintre cele mai sumbre, mai polarizante și mai deranjante filme europene. Încă de la debutul din 1988 cu I Stand Alone, a stârnit controverse cu peliculele sale ambițioase, aventuroase și deliberat provocatoare. Fie că e vorba despre explorarea violenței sexuale din Irréversible, de experiența halucinogenă din Enter the Void, de scenele improvizate de sex explicit din Love, Noé nu s-a ferit de subiecte pe care alți regizori le-ar evita. Chiar și Climax, cel mai accesibil film al său, rămâne provocator. Detestat sau adulat, Noé e un cineast unic, capabil de a stârni reacții puternice și viscerale cu opera sa.
VORTEX, peliculă prezentată într-o proiecție specială sub eticheta Cannes Première, împinge provocarea la al nivel al suportabilității, înfățișând ultimele zile ale unui cuplu în vârstă de iubiți senili. „Cu neobișnuita sa tușă umană și estetica vizuală neliniștită și intransigentă, Vortex ar putea fi cea mai bună și mai cerebrală operă a sa”, postulează The Wrap. „Iată o experiență teribil de sobră, deranjantă într-o manieră nouă chiar și pentru Noé. E cel mai matur film al său, o lucrare experimentală îndrăzneață și uimitoare”, jubilează Screen International.
Însă nu Vortex a fost cel mai scandalos film al ediției, ci „sulfurosul” BENEDETTA, realizat de un alt mare maestru al provocării: Paul Verhoeven. Aici, o călugăriță din secolul XVII se lasă pradă unei iubiri lesbiene interzise, în timp ce viziunile sale religioase șocante amenință să zdruncine biserica din temelii. Zguduit a fost și Cannes-ul, unde reacțiile scandalizate n-au întârziat să apară. Însă controversa a fost estompată de miezul complex al filmului: „pășind cu un echilibru precar peste granița diferitelor genuri și tonuri, Benedetta provoacă întrebări frapante despre libertatea sexuală și relația acesteia cu credința”, scria The Film Experience. „Verhoeven apasă, din nou, pe toate butoanele care irită, excită, provoacă, ofensează și – o calitate pe care și-a menținut-o de-a lungul deceniilor – îmbină conceptele imprudente și scandaloase cu panseurile serioase” conchidea Deadline Hollywood Daily. Deloc surprinzător, pentru că Paul Verhoeven e, până la urmă, un ultragiator prin vocație. După o importantă carieră europeană, regizorul olandez s-a mutat la Hollywood, unde a excelat în lumea marilor bugete, exersându-și imaginația vie ca să devină un maestru al senzațiilor moderne viscerale, explozive și polemice (fie că vorbim de Total Recall sau de Basic Instinct). Întors în Europa, a produs furori cu scandalosul Elle în 2016 la Cannes, în competiția oficială.
Un alt monstru sacru – de data aceasta hollywoodian – se întoarce în competiție după ce, în 1991, participa cu tulburătorul The Pledge în calitate de regizor. De data aceasta, Sean Penn este autorul lui FLAG DAY, inspirat de o poveste reală. Dylan Penn, fiica sa din realitate, e partenera sa într-un portret de familie intim despre o tânără care se luptă să învingă fantomele trecutului în timp ce încearcă să reconcilieze legătura indestructibilă dintre o fiică și un tată. „Sentimente subtile, evanescente, abundă în Flag Day, unde viziunea idealizată a fiicei asupra tatălui său e simultan idilică și întinată” scrie The Washington Post.
Arnaud Desplechin, unul din răsfățații Cannes-ului (un alt fel de-a spune că festivalul i-a lansat și întreținut, practic, cariera), a figurat în competiția oficială încă de la primul său lungmetraj, mult celebratul La Sentinelle. A revenit cu Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle) ca să lanseze o nouă generație de actori francezi. În acest film, regizorul confisca toate ingredientele obișnuite ale „cinematografului francez de autor" pentru a le oferi o amploare romantică grație unei narațiuni corale de mare fluiditate. Nu de puține ori, interpreții săi sunt recompensați cu cele mai mari trofee ale festivalului. În 2016, Desplechin primește Premiul Cesar pentru Trois souvenirs de ma jeunesse care avusese premiera fulminantă la Festivalul de la Cannes, eveniment care i-a cimentat statutul de unul dintre cei mai respectați cineaști francezi ai generației sale. Desplechin a fost prezent cu cinci filme în competiția oficială, unul în Un Certain Regard și două în afara competiției.
Acțiunea lui TROMPERIE se întâmplă în 1987 la Londra. Philip e un faimos scriitor american ce trăiește în exil. Amanta îl vizitează regulat la biroul care a devenit un refugiu pentru cei doi. Acolo fac dragoste, se ceartă, se împacă și vorbesc ore întregi – despre femeile care i-au marcat viața lui, despre sex, antisemitism, literatură și integritate personală. După premiera de la Cannes, publicația Variety a remarcat „prezența luminoasă, dar și alunecoasă a lui Léa Seydoux” în rolul unui obscur obiect al dorinței care, gradual, îi reliefează defectele protagonismului și ne ține implicați în poveste, iar Screen International că „Tromperie e emoționant și entertaining”.
Alt maestru venerat pe croazetă e Nanni Moretti, cel și-a construit reputația unui Woody Allen italian grație unor eforturi regizorale introspective, de un umor ireverent, în care s-a distribuit în rolul principal. De multe ori și regizor și producător și scenarist, acest vizionar excentric a făcut o impresie puternică încă de la debutul comic I Am Self Sufficient (1976) și a continuat să entuziasmeze cu amestecul distinctiv de satiră, suprarealism și teme autobiografice în succese internaționale precum La messa e finita (1984), Caro diario (1993) și Aprile (1998) care au dezvăluit fațete din ce în ce mai profunde ale personajului său. Moretti a atins cel mai mare succes comercial și de critică cu La stanza del figlio (2001), laureat cu Palme d'Or.
În 2021, Moretti a revenit cu THREE FLOORS, povestea e trei familii care trăiesc în 3 apartamente din același complex luxos de locuințe, despre care s-a spus că ar fi „o canava intrigantă ce permite observații percutante, în special grație unor interpretări excelente venite de la luminoasa Margherita Buy, hipnotica Rohrwacher și debutanta Denise Tantucci” - Edge Media Network.
Cu intrigantul și curajosul COW, Andrea Arnold revine la Cannes ca să ne arate câțiva ani din existența unei vaci de lapte engleze. „Cow nu interoghează motivele din spatele procesului – a fost de ajuns Fast Food Nation și alte documentare de acest tip – dar face o treabă grozavă în a stârni, de la o scenă la alta, empatie pentru bovină și folosește această putere pentru a genera un farmec hipnotic plin de semnificații” titra Indiewire.
Arnold este, fără discuție, unul dintre „copiii teribili” ai croazetei. Și primul (Red Road) și al doilea său film (Fish Tank) au fost prezentate în competiția oficială de la Cannes și au câștigat premiul juriului, înainte de a fi recompensate și cu BAFTA. În 2011, fenomenala Arnold adaptează clasicul roman ‘La răscruce de vânturi’ și participă cu el la festivalul de film de la Veneția. În 2016, se reîntoarce în competiția de la Cannes cu American Honey și câștigă al treilea premiu al juriului.
O relație extraordinară, intens artistică, a avut Aleksey German Jr. cu tatăl său, legendarul Aleksey German. Talentul e, se pare, ereditar, iar German Jr. a devenit un nume important al noii cinematografii ruse, cu prezențe în festivalurile de la Veneția și Berlin. HOUSE ARREST e primul său film în competiția oficială de la Cannes. Pelicula vorbește de un profesor universitar care, după ce critică administrația orașului său, e plasat sub arest la domiciliu. Urmează o luptă inegală, de tipul David contra Goliath. „House Arrest ne face să recunoaștem adevărul inconfortabil că nu toți activiștii și intelectualii virtuoși sunt ușor de suportat fără complicații” admite Review Online.
Dar „gloria” Cannes-ului nu o fac nu doar marii maeștri și cineaștii galonați, ci și revelațiile, tinerele talente pe care festivalul, o extraordinară rampă artistică, le descoperă și le promovează. Unul dintre ele este Kira Kovalenko, câștigătoare a secțiunii Un Certain Regard cu pelicula UNCLENCHING THE FISTS. Într-un mic oraș minier din Osetia de Nord, tânăra Ada încearcă să fugă de atmosfera sufocantă dintr-o familie pe care o iubește la fel de mult pe cât o detestă. „Un ton vocal frenetic și o fizicitate sălbatică, neîndurătoare, leagă toate interpretările, iar fiecare personaj pare gata să țâșnească din propriul trup și, prin extensie, din viața care l-a împrejmuit”, aclamă Variety care găsește că Kovalenko a meșteșugit o „poveste captivantă, hipnotică, de-a dreptul uluitoare.”
La fel de inclasabil e și LAMB al surprinzătorului Valdimar Jóhannsson, cineast care va fi prezent la București la proiecția filmului său. Un cuplu fără copii din Islanda rurală face o descoperire alarmantă în țarcul cu oi. Curând, va trebui să se confrunte cu consecințele sfidării legilor naturii, în această fabulă atmosferică și întunecată ce marchează un debut plin de o imaginație bolnavă și extrem de promițător. „E cel mai dulce și emoționant coșmar lucid pe care l-ai experimentat” scrie Rolling Stones, iar Chicago Reader punctează că „Lamb oscilează între splendid și oribil.”
HIT THE ROAD, pelicula tânărului Panah Panahi, fiul renumitului regizor iranian Jafar Panahi are în centru o excursie de familie haotică și tandră, de-a lungul unui peisaj aspru spre nicăieri. „Fiul cineastului iranian Jafar Panahi livrează o dramă suplă, dar impresionantă, cu excelente note comice” salută Deadline Hollywood, în timp ce Screen International observă că filmul „debordează de energie și de umor exuberant, dar poate fi și delicat de devastator”.