Despre actuala campanie alectorală pentru Preşedinţia SUA s-a spus adesea că ar fi cea mai jisnică şi plină de atacuri din istoria ţării. Mai mulţi istorici americani au explicat însă, pentru CNN, că prezidenţialele americane au o lungă istorie de atacuri virulente. Chiar dacă aruncatul cu noroi este printre armele lui Trump, nu e o practică pe care el a inventat-o. Poate doar a perfecţionat-o, comentează specialiştii. “Candidaţii la Preşedinţie, consilierii lor de campanie şi suporterii s-au atacat reciproc încă de pe vrema părinţilor fondatori. Maşinaţiile, pumnalele înfipte în spate, caricaturizarea şi defăimarea erau devastatoare. Alegerile erau un sport sângeros. Dacă n-ar fi de plâns, aş râde în faţa ignoranţei abisale cu care se scrie uneori despre politică. Unii se poartă de parcă nimic din tot ce vedem acum nu s-ar mai fi întâmplat deja”, spune istoricul Joan Waugh. “La mitingurile electorale, oamenii se îmbătau, se luau la bătaie, aruncau cu excremente, urlau şi înjurau. Am uitat cumva să spun că beau? Se bea mult! Nu era o atmosferă tocmai festivă. Era un spectacol de groază”, completează şi profesorul Harold Holzer.
„Prozenetul” vs „Poligamii”, din 1828
Una dintre cele mai urâte campanii electorale a fost cea din 1828. “Susţinătorii lui Andrew Jackson îi spuneau lui John Quincy Adams
Stephen Grover Cleveland, candidatul democrat din 1884, avea reputaţia de om integru care elimină corupţia. Integritatea nu i-a caracterizat însă şi viaţa personală. O scurtă relaţie cu o văduvă a produs, la finalul anilor 1870, un copil, dar nu şi un tată. „Copilul pe care nu l-a recunoscut a devenit subiectul zilei. Nu a existat nimic altceva decât acuzaţii şi elemente circumstanţiale. Omul recunoscuse că avusese o relaţia cu acea femeie şi îi plătea un fel de pensie alimentară”, explică Kerwin Swint. Republicanii i-au fabricat imediat imaginea de bărbat care îşi abandonează copilul şi i-au târât pe văduvă şi pe cel mic în mocirla electorală. Adversatul lui, James G. Blaine, a devenit însă ţinta atacurilor când s-a aflat că, din postura de preşedinte al Camerei Comunelor, milita pentru legi favorabile companiilor de căi ferate, contra unor comisioane grase. Un editorialist al acelor vremuri a sintetizat alegerea astfel: „Aşadar, domnul Blaine e un funcţionar delincvent dar fără de pată în viaţa personală. Domnul Cleveland e un model din punct de vedere profesional, dar cu lipsuri în relaţiile personale. Ar trebui, cred eu, să îl alegem pe domnul Cleveland în funcţia publică, pentru care este atât de calificat, şi să îl lăsăm pe domnul Blaine să activeze în continuare în sfera privată, unde face faţă atât de onorabil”. (Irina Stoica)
“Acest personaj odios, un hermafrodit care nu are nici forţa şi fermitatea unui bărbat, nici blândeţea şi sensibilitatea unei femei.” Fragment dintr-un discurs electoral din SUA din 1800