Eminența cenușie a monarhiei franceze de la mijlocul secolului al XVII-lea a văzut pentru prima oară lumina zilei în castelul dărăpănat de la Richelieu, într-o familie aristocrată prin excelență. Tatăl lui, François, a fost Mare Magistrat la curtea lui Henric al III-lea, unde îndeplinea atribuții politice și administrative însemnate. Mama lui Armand Jean, Suzanne de la Porte, se trăgea dintr-o renumită familie de avocați. Tradiția casei Richelieu era întemeiată pe nobilitate și servicii aduse curții regale, pe finanțe, secretariat și magistratură. Tatăl François a murit pe când Armand Jean avea doar 5 ani, lăsându-și afacerile încurcate și proprietățile înglodate în datorii. La 9 ani, viitorul conducător al Franței era deja la Paris, la studii, doar vacanțele petrecându-și-le la Poitou.
A ales sabia în locul mitrei
„Fiind al treilea fiu al familiei, era de așteptat ca el să urmeze o carieră militară. De aceea, după absolvirea cursurilor la Collège de Navarre, Armand a optat pentru academia lui Antoine de Pluvinel, pe atunci la modă, pentru a-și însuși artele marțiale. Dar când episcopia Luçon, aflată în fieful familiei Richelieu, a rămas vacantă și fratele său Alphonse și-a pierdut drepturile alegând să fie călugăr (1602), Armand a fost de acord să renunțe la sabie pentru mitră.” - menționa istoricul Geoffrey Treasure în lucrarea „Richelieu și Mazarin”, publicată în România de editura Artemis. Nu era însă chiar atât de simplu să urmezi o carieră în siajul marelui cler francez. Tânărul Armand Jean a revenit, așadar, la Collège de Navarre, unde a urmat studii intensive de teologie și filosofie. Și cum nu atinsese încă vârsta canonică, s-a dus la Roma pentru a obține o dispensă religioasă. Era anul 1607, iar Richelieu avea doar 22 de ani, amănunt care nu l-a împiedicat să fie uns de papă episcop. Vizita la Vatican a constituit prilejul ideal pentru Armand de a-l impresiona pe suveranul pontif prin erudiția și talentul său oratoric.
Saltul către politica mare
Revenit la Luçon pentru a-și ocupa postul - în treacăt fie adăugat, a fost singurul episcop care chiar a locuit acolo (vreme de cinci ani, între 1608 și 1613, plus câteva luni în 1617) - , Armand a revoluționat viața eparhiei. A restaurat catedrala aproape ruinată, a repus pe picioare parohiile, a impus reguli stricte în conduita clerului provincial corupt, a înființat sinoduri diecezane, a fondat un seminar și un azil pentru călugării capucini. A găsit timp inclusiv pentru a scrie. La Luçon a alcătuit un catehism care i-a anticipat ambițioasa lucrare „Instruction du Chrétien” (1618). Dar cum a făcut acest episcop necopt saltul către politica mare? „Ceea ce l-a adus direct pe primele trepte ale politicii - nota cercetătorul Geoffrey Treasure - a fost contextul anarhic ce a urmat asasinării lui Henric al IV-lea și a caracterizat minoratul lui Ludovic al XIII-lea sub regența mamei sale, Marie de Médici. Franța avea nevoie de Stările Generale, iar instituția a apărut în 1614. Richelieu a fost ales deputatul Primei Stări (ecleziastice). Prin influența Mariei de Médici și cu sprijinul diplomatului-savant cardinalul du Perron, el a fost ales să vorbească în numele Bisericii la sesiunea de închidere.”.
O lovitură de palat i-a anulat funcțiile înalte
Mesajul episcopului de Luçon a fost limpede: clerul trebuia implicat în conducerea regatului, mai ales că les grands - îndeosebi Guise, urmașul tradiției Ligii, Rohan, conducătorul hughenoților, Vendôme, fratele vitreg al regelui, și Condé, vărul său - , erau, luați parte în parte sau la grămadă, niște incompetenți, inapți pentru a ocupa cea mai înaltă funcție în aparatul de stat. Așadar, drumul lui Richelieu către putere a fost netezit și de carențele reprezentanților claselor superioare ale societății franceze. În scurt timp după alegerea sa ca deputat, era desemnat și aumônier (îndrumător spiritual) al Anei de Austria, soția spaniolă a lui Ludovic al XIII-lea. „Nici această funcție strategică, nici sprijinul mamei lui Ludovic nu l-au ridicat însă în ochii regelui adolescent - opina Geoffrey Treasure în studiul citat anterior. În noiembrie 1616, Richelieu era numit secretar de stat cu responsabilități deosebite în afacerile externe și în caz de război. Dar când, în aprilie anul următor, o lovitură de palat l-a răsturnat din funcție pe Concini (favoritul reginei-mamă), promițătorul episcop și-a pierdut toate slujbele.”
Miza pe fidelitate
Confruntat cu ostilitatea ministrului favorit al regelui, Ducele de Luynes, Richelieu a fost nevoit să se retragă la Luçon, apoi la Avignon. I-a trebuit multă răbdare și o atenție asiduă la interesele Mariei de Médici pentru a-și reface șansa politică: totul depindea de poziția reginei-mamă și de sprijinul pe care putea să-l obțină pentru el de la nobilii apropiați ei - mai evidenția istoricul Geoffrey Treasure. Medierile dintre Maria și guvern, care au dus în 1616 la semnarea Tratatului de la Angoulême și reconcilierea dintre mamă și fiu ce a urmat acestui tratat, i-au asigurat lui Richelieu baza de care avea nevoie. Armand Jean și-a construit apoi cu migală reputația și clientela politică, fără de care nimeni n-ar fi rezistat prea mult într-o funcție înaltă. Rețeta succesului lui? A mizat pe ideea de fidelitate - familială, regională și feudală - , care putea dezvolta adeziunea la o cauză comună dincolo de interesele materiale sau de impulsurile primare, precum ambiția și orgoliul.
Moartea care i-a zgândărit orgoliul
„În plus - mai observa biograful Jeoffrey Treasure -, Richelieu a fost influențat și de teama de izolare, de alunecarea în insignifiant. În 1618, soția și singurul fiu al fratelui său Henri au murit, iar în 1619 Henri a fost ucis într-un duel. Dacă familia sa avea sau nu să fie importantă în istoria Franței (temă frecvent întâlnită în corespondența cardinalului) depindea doar de el. A fost mânat, deci, și de o nemăsurată ambiție.” Un mare avantaj pentru Richelieu a fost, în acei ani tulburi, moartea Ducelui de Luynes, ministrul favorit al regelui și cel mai mare rival al cardinalului, la asediul de la Montauban, în decembrie 1621. Perspectivele s-au deschis larg pentru Armand Jean, Duce de Richelieu. În 1622 a devenit cardinal, funcție care a însemnat mai mult decât o simplă promovare în ierarhia bisericească. El și-a câștigat un dublu statut: reprezentantul principal al intereselor Bisericii și reprezentantul principal, din punctul de vedere al Romei, în formularea politicii regale care afecta Biserica. Sună încâlcit astăzi, dar aceste privilegii aveau să-i întărească bărbatului din Poitou poziția în Consiliul Regal, unde avea să acceadă în 1624. Cum după dispariția lui Luynes niciun alt ministru nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor, vidul de putere a fost umplut de Richelieu, care, la propunerea unui Ludovic al XIII-lea mai conciliant, a acceptat postul de prim-ministru. Așa a debutat „Regimul cardinalilor” (1624-1661), una dintre cele mai prospere epoci ale Franței, în care atât politica externă, cât și cea internă au cunoscut o continuitate esențială pentru dezvoltarea societății.
Un urmaș de legendă
Cardinalul Richelieu l-a întâlnit pentru prima oară pe tânărul diplomat italian Giulio Mazarini la Lyon, pe 29 ianuarie 1630. 13 ani mai târziu, acesta din urmă avea să-i ia locul lui Richelieu la masa Consiliului Regal al Franței. O mutare fructuoasă! Giulio Mazarini (Mazarin pentru francezi) a condus regatul occidental vreme de optsprezece ani (1643-1661), impunându-l drept cel mai important stat din Europa acelei epoci.
380 de ani s-au împlinit pe 4 decembrie 2022 de la moartea lui Armand Jean du Plessis, Duce de Richelieu
„Richelieu a fost influențat și de teama de izolare, de alunecarea în insignifiant”, Geoffrey Treasure, istoric
În 1618, soția și singurul fiu al fratelui lui Richelieu, Henri, au murit, iar în 1619 Henri însuși a fost ucis într-un duel.
„Puterea efectivă înseamnă, pe lângă funcții și proprietăți, o bază de apărare solidă, alimentată neîntrerupt de mari resurse și aliați însemnați, Geoffrey Treasure, istoric