Prieteni și dușmani de-a lungul secolelor, Marea Britanie și Franța par să fi renunțat la disputele lor post-Brexit pe teme precum pescuitul și apar acum în postura unui front surprinzător de unit, apărând Ucraina și Europa.
Premierul britanic, Keir Starmer, și președintele francez, Emmanuel Macron, au lucrat în echipă, mergând separat, săptămâna trecută, la Washington, pentru a se întâlni cu Donald Trump, chiar înainte ca întâlnirea dezastruoasă a președintelui ucrainean, Volodimir Zelenski, cu liderul american, în Biroul Oval, să pună în pericol ajutorul militar și financiar al SUA pentru Kiev.
Imediat după aceea, Starmer a reunit de urgență o parte a statelor europene la Londra. El și Macron par să fi preluat conducerea cauzei europene, după ce s-au angajat să desfășoare trupe în Ucraina, dacă va fi necesar, pentru a se asigura că orice pace cu Rusia va fi una solidă.
Cu toate astea, o întrebare rămâne în picioare: cine anume vorbește în numele Europei, atunci când se pune problema unei discuții directe cu Donald Trump? Cine o poate face, într-o perioadă atât de delicată a relațiilor transatlantice?
„Trimis special” european
Deși nu cu o miză la fel de mare ca în prezent, incertitudinea comunicării transatlantice a urmărit întotdeauna Uniunea Europeană, încă de la începuturile sale.
În trecut, Germania și Franța ocupau, în general, acest rol, chiar dacă diverși președinți ai Comisiei Europene își disputau locul central, iar Regatul Unit își căuta propria linie directă cu Washingtonul.
„În acest moment există prea multe numere de telefon!”, remarca recent președintele Finlandei, Alexander Stubb. „Dacă ar depinde de mine, cred că, de fapt, avem nevoie de un trimis special european. Poate fi una, pot fi două sau trei persoane - nu-mi pasă. Probabil că trebuie să avem statele mari aici. Așadar, cred că este bine că Franța și Regatul Unit preiau conducerea în această chestiune”, mai preciza el.
Finlanda chiar știe care este miza. Țara a aderat la alianța militară NATO, la un an după invazia lansată de Moscova în 2022, și are o graniță de aproximativ 1.340 de kilometri cu Rusia. Pentru o vreme însă, fostul președinte al Finlandei s-a încrezut în asigurările oferite de Vladimir Putin, atunci când a fost vorba despre securitatea țării.
O alianță ad-hoc
Numeroase voci se întreabă însă dacă Starmer și Macron se pot impune în fața lui Trump. Starmer, ultimul oaspete de la Casa Albă înaintea lui Zelenski, i-a adus președintelui SUA invitația personală a regelui Charles de a vizita Regatul Unit.
La rândul lui, Macron, care și-a demonstrat anterior capacitatea de a construi o relație cu Trump, l-a atras deja la Paris pe președintele ales de la vremea respectivă, la ceremonia de redeschidere a Catedralei Notre-Dame.
Prin armatele combinate, puterea nucleară și capacitățile reunite de informații, alianța ad-hoc anglo-franceză suplinește astăzi axa franco-germană, atunci când se pune problema cine vorbește în numele unui continent confruntat cu perspectiva de a împiedica pe cont propriu Rusia să ocupe Ucraina și, în același timp, cu realitatea de a testa limitele aliaților NATO.
Cu toate acestea, va fi nevoie de o „coaliție a celor dispuși” - o formă aparent încărcată de lirism, folosită de George W. Bush pentru a mobiliza sprijinul european în vederea invadării Irakului, în 2003 - și o expresie aleasă cu bună știință în weekend de către Starmer, care a adunat la Londra aliați occidentali tradiționali, inclusiv pe canadianul Justin Trudeau, aflat în ultimele sale săptămâni la putere.
Premierul britanic știe prea bine că, dacă nu este susținut de o putere semnificativă, farmecul personal nu poate duce pe nimeni prea departe în universul lui Trump și, în consecință, încearcă să construiască acum o coaliție cât mai numeroasă.
„Cred că Regatul Unit ar trebui să facă un pas înainte și să conducă”, a declarat, de altfel, Starmer, la o conferință de presă susținută duminică. „Am făcut acest lucru din punct de vedere istoric, ca națiune, și trebuie să o facem din nou, iar acesta este motivul pentru care mergem mai departe în această privință!”, a adăugat el.
Premierul britanic pare capabil de rolul asumat. În calitate de lider laburist, el a spart tiparele, scoțând un partid de stânga din izolare politică, într-o perioadă în care extrema dreaptă se află în ascensiune.
Starmer a venit cu promisiunea de a pune capăt unei perioade de austeritate care a durat mai mult de un deceniu sub conducerea conservatorilor.
El nu luase însă în calcul faptul că va trebui să găsească o modalitate de a crește cheltuielile de apărare, în condițiile în care economia britanică este una dintre cele cu cea mai lentă creștere din Grupul celor Șapte.
La rândul lui, Macron are propriile sale provocări interne. El nu poate candida din nou la alegerile prezidențiale din 2027, conform limitelor impuse de Constituția franceză, așa că are timp doar până atunci să oprească ascensiunea liderului de extremă dreapta, Marine Le Pen, pe scena politică a țării.
Macron a fost primul lider care a diagnosticat problema NATO, afirmând încă din 2019 că organizația transatlantică se află „în moarte cerebrală”, iar Europa are nevoie de o mai mare autonomie.
Liderul de la Paris nu a fost însă întotdeauna dispus să apeleze la buzunarele contribuabililor francezi, atunci când a venit vorba despre creșterea cheltuielilor militare.
Acum, președintele francez înțelege că, din motive istorice, Regatul Unit poate juca un rol special în relația cu SUA, iar Starmer ar putea fi, într-adevăr, cel mai bine poziționat pentru a contribui la repararea legăturilor dintre Trump și Zelenski, susțin voci din anturajul său.
Meloni, asul din mânecă
Componența unui eventual grup de comando pentru Casa Albă este în curs de stabilire.
Foarte probabil, premierul italian, Giorgia Meloni, se află printre numele din fruntea listei, fiind cunoscută ca unul dintre cei câțiva lideri aflați în grațiile lui Trump. Deși premierul ungar, Viktor Orban, are, de asemenea, mare trecere la șeful Casei Albe, acesta are legături strânse cu Rusia și relații extrem de dificile cu alte state din UE.
Meloni are, de asemenea, o relație de prietenie, de lungă durată, cu Elon Musk, unul dintre actualii jucători-cheie ai administrației de la Washington. Mai mult, ea a fost prezentă la ceremonia de inaugurare a noului președinte american și, cel mai recent, a condus o reuniune anuală a conservatorilor, în prezența lui Trump.
Cu toate acestea, Meloni însăși a fost luată prin surprindere de turnura ultimelor evenimente și, foarte probabil, a fost prinsă, la rândul ei, în mijlocul focului încrucișat declanșat de o parte și de alta a Atlanticului.
Atunci când a fost întrebată la Londra despre ruptura din Biroul Oval, dintre Trump și Zelenski, Meloni s-a rezumat să răspundă că politica externă necesită „mai multă profunzime”.
Vorbind sub rezerva anonimatului, apropiați ai premierului italian au mărturisit neliniștea sa față de disprețul lui Trump pentru Zelenski.
Meloni se află în prezent într-o poziție ingrată, având un partener de coaliție care îi vânează postul și este pro-Rusia, în timp ce conduce o țară care nici măcar nu îndeplinește criteriile de cheltuieli de apărare impuse de NATO, darămite cele cerute de Trump.
Germania, pe nicăieri
Țara care a fost lăsată pe dinafară în toate aceste calcule este Germania, „motorul economic” al Europei și creditorul de ultimă instanță în multe situații de criză - de la criza euro declanșată de Grecia, la cea creată de pandemie.
Armata sa este slabă din cauza limitărilor pe care a fost construită după cel de-Al Doilea Război Mondial și se confruntă cu un obstacol financiar fundamental - nu doar psihologic - în calea creșterii cheltuielilor de apărare, sub forma unei restricții prevăzute în Constituție.
Mai mult, în prezent, politica Germaniei este în schimbare, în cel mai prost moment posibil pentru Europa.
Cancelarul Olaf Scholz este pe picior de plecare, iar succesorul său, Friedrich Merz, nu va prelua probabil funcția decât peste câteva săptămâni - poate chiar mai mult - și va trebui cel mai probabil să colaboreze cu social-democrații, în cadrul unei coaliții.
În acest context, modul în care Starmer și Macron se înțeleg va fi esențial pentru viitorul continentului, deoarece, în trecut, fostul cancelar german Angela Merkel s-a dovedit „Regina” de necontestat a Europei, având o relație privilegiată cu Putin.
Experiența ei, a spus recent un diplomat european, este motivul pentru care „ar fi tentant să o scoatem de la naftalină”, însă moștenirea sa - inclusiv faptul că Germania nu a renunțat niciodată la dependența de gazul rusesc și că a contribuit la negocierea ultimelor acorduri de pace din Ucraina după ce Rusia a anexat Crimeea în 2014 - nu a făcut decât să-l încurajeze pe liderul de la Kremlin.
Un alt lider german care ar putea intra în joc este Ursula von der Leyen. Aceasta a fost ministru al Apărării în Germania, înainte de a fi avansată în funcția de conducător al UE.
Ea a marșat pe legături extrem de strânse cu Joe Biden și cu administrația acestuia, dar, odată cu pierderea puterii de către democrații americani, relațiile sale cu Washingtonul sunt tot mai slabe.
De asemenea, lui Trump nu-i place Uniunea Europeană. Un război tarifar iminent, în care Ursula von der Leyen este responsabilă de răspunsul blocului comunitar, s-ar infiltra probabil în relațiile lor și le-ar deteriora în mod ireversibil.
Astfel, contribuția Ursulei von der Leyen la relația transatlantică se va rezuma, probabil, la găsirea modului în care UE ar putea obține sutele de miliarde de euro de care are nevoie pentru a-și crește cheltuielile de apărare.
O provocare imediată
Provocarea imediată a Europei este încercarea de a depăși disputa dintre Trump și Zelenski.
În weekend, tabăra lui Trump a devenit și mai vehementă, solicitându-i lui Zelenski să-și ceară scuze pentru dezastrul diplomatic de la Casa Albă. În plus, tot mai multe voci de la Washington sunt de părere că soarta președintelui ucrainean ar fi pecetluită, iar Trump ar vrea debarcarea acestuia de la conducerea țării.
În acest context, un colac de salvare ar putea fi oferit de monarhul britanic. Impresionat de regretata regină Elisabeta a II-a, Trump are acum perspectiva unei întâlniri cu fiul acesteia. Zelenski a ajuns deja primul acolo, având parte de o primire călduroasă, în weekend, la reședința rurală a Regelui Charles.
Chiar dacă unii lideri europeni s-au reunit în Regatul Unit la chemarea lui Starmer, o serie de oficiali francezi mai cred că Macron este poziționat în mod unic pentru a deveni principalul interlocutor al lui Trump. Cei doi lideri se cunosc de mult timp, având în vedere că mandatele lor respective s-au suprapus și se află în contact regulat.
De asemenea, Macron aduce de ani de zile argumente cu privire la necesitatea ca UE să fie mai autonomă. Nu toată lumea îl vede însă pe Macron preluând conducerea, mulți lideri nefiind siguri dacă interesele sale se aliniază întotdeauna cu ale lor.
Mai mult, toate încercările de a deveni vocea principală a Europei în negocierile cu Trump ar putea lăsa prea puțin loc pentru propunerea unui trimis special european la Casa Albă, subiect care va fi discutat joi, atunci când liderii UE se vor întâlni la Bruxelles.
Astfel, unele țări mai mici din blocul comunitar și din NATO se simt lăsate pe dinafară. Liderii Estoniei, Letoniei și Lituaniei nu au fost invitați la Londra, deși Starmer a vorbit cu ei la telefon.
Secretarul general al NATO, Mark Rutte, sau chiar lideri de referință precum Mario Draghi, creditat cu salvarea monedei euro, au fost propuși ca potențiali interlocutori, chiar dacă și acestora le lipsește puterea oferită de statutul de lider al unei țări.
În timp ce aliații europeni sunt forțați să se gândească la modalități de a-și reduce dependența de Washington pentru apărarea continentului, Turcia este dispusă să ofere UE a doua armată ca mărime.
Propunerea vine însă cu un preț: președintele Recep Tayyip Erdogan reia ideea de aderare deplină a țării sale la clubul european. În prezent, Turcia are o armată de peste 400.000 de oameni, pregătită de luptă.
„Numai statutul de membru cu drepturi depline al Turciei poate salva Uniunea Europeană din impasul în care a intrat, de la economie la apărare, de la politică la reputația internațională”, a declarat recent liderul de la Ankara, pe un ton mesianic.