Cu zâmbetul său inegalabil, un ames-tec de istețime, sufletism, haz şi inocen-ță, Mircea Diaconu era distribuit în majoritatea filmelor, în multe dintre ele interpretând roluri de tineri serioşi, întorşi pe meleagurile natale după facultate, membri de partid intransigenți şi doldora de calități. Aceşti eroi excesiv de pozitivi nu aveau niciun defect, frazele lor nu conțineau nicio enervare cu vorbe mai deocheate izbucnite cu năduf, erau eroi atât de pozitivi, încât nu existau în viața reală. Niciun tânăr de tip nou din filmele comu-niste nu purta dioptrii mari de miop, nu arunca nicio-dată biletul de tramvai pe jos din neatenție. Iritat de personajele acestea forțat învelite în poleiala poziti-vului, Mircea Diaconu mai strecura de la el un mic defect, câte o scăpare în purtarea tinerilor irepro-şabili, ca să-i facă credibili. Îşi ungea exagerat părul cu briantină ca să fie cara-ghios, în cărarea dreaptă din păr scutura nițică făină să pară mătreață, ca să aducă nițel omenesc în biografiile perfecte destinate personajelor de comunişti. În filmul „Mere roşii” a fost ideea lui de a strecura mici semne cu minus în acțiunile medicu-lui tânăr repartizat într-un orăşel, bicicleta cu care mergea la consultații avea des pană, se dezumfla cauciucul. Puțini ştiu ce talent la scris are Mircea Diaconu, ce fermecătoa-re cărți şi eseuri a scris. Locuia cu chirie într-o cămăruță la mansarda unui bloc de vizavi de teatru. Când se termina piesa, fugea în cămăruța lui vecină cu podul şi într- un caiet de dictando scria impresii de peste zi, pagini superbe. Într-o noapte a constatat că nu mai avea mină la bucățica de creion. Pătimaş cu tabietul literar, a ieşit în miez de noapte, căutând pe străzile pustii pe cineva care să-i dea ceva de scris. Un sectorist care patrula noaptea i-a dat un creion cât un chiş-toc de țigară, că tot părea el un fumător înnebunit că nu mai are țigări.