În anii ’80, România traversa una dintre cele mai dure perioade economice din istoria sa recentă. După ce contractase masiv credite externe în anii ’70 pentru industrializare accelerată, regimul lui Nicolae Ceaușescu a decis să plătească integral datoria externă într-un timp record. Strategia a însemnat austeritate severă, exporturi forțate și o obsesie pentru valută convertibilă - în special dolari americani.
În acest context a apărut celebrul Decret 90 privind aportul valutar, un mecanism economic atipic chiar și pentru standardele economiei planificate. În podcastul „Fain & Simplu” realizat de Mihai Morar, Dan Voiculescu a rememorat una dintre cele mai neobișnuite misiuni economice primite în acea perioadă: „A fost un decret prin care Ceaușescu dorea să aducem valută în România, să plătească datoriile, dar fără să dăm din avuția națională. Se chema decretul pentru aport valutar.”
Detaliile complete ale acestui episod sunt relatate de Dan Voiculescu în volumul autobiografic „Un băiat de nicăieri”, unde autorul reconstituie contextul economic și culisele acestor operațiuni din anii ’80. Cartea este disponibilă pe raobooks.com.
Ideea era simplă în teorie și extrem de complicată în practică: statul cerea specialiștilor din comerțul exterior să genereze profit în valută nu prin producție internă, care consuma resurse, ci prin operațiuni comerciale internaționale, de tip intermediere. Unul dintre exemplele invocate de Dan Voiculescu descrie perfect logica economică a acelor ani: „Am importat o fabrică de tuburi de azbociment din America. Am adus-o în Portul Constanța, am reambalat-o în cutii „made in Romania” și am trimis-o în Afganistan. Diferența între prețul de achiziție, cheltuielile de ambalare și prețul de vânzare a fost de 1 milion de dolari.”
Operațiunea nu însemna producție industrială clasică, ci ceea ce astăzi s-ar numi tranzacție de trading internațional sau re-export strategic - practici obișnuite în economia globală actuală, dar aproape neverosimile într-un sistem comunist rigid.
Pentru România acelor ani, însă, fiecare astfel de tranzacție conta. Valuta obținută alimenta obiectivul politic major: achitarea datoriei externe, realizată complet în 1989, cu un cost social uriaș. Dacă în anii ’80 relația economică cu Statele Unite era indirectă, precaută și adesea ascunsă în spatele unor mecanisme comerciale tehnice, astăzi relația dintre România și SUA este una deschisă și strategică. După 1989, România a trecut de la economia controlată la integrarea în piața globală, iar parteneriatul cu Statele Unite a devenit unul dintre pilonii principali ai modernizării.
Dacă în comunism importul unei fabrici americane era o operațiune excepțională, astăzi colaborarea economică transatlantică este o realitate cotidiană - de la centre tehnologice la proiecte energetice și infrastructură strategică.
Povestea evocată de Dan Voiculescu nu este doar o istorie despre ingeniozitatea comerțului exterior din anii ’80, ci și o fereastră spre un moment istoric în care România încerca să supraviețuiască economic într-un sistem rigid, folosind instrumente care anticipau — fără să o spună — economia globalizată de astăzi.
De la „aport valutar” realizat prin reexporturi ingenioase la parteneriate strategice asumate public, relația României cu America spune, în fond, povestea unei transformări profunde: trecerea de la improvizație economică la integrare reală într-o lume interconectată.