Urcând spre Dunăre dinspre Constanța, via Mihail Kogălniceanu - Târgușor - Cheia, pe o distanță de 48 de kilometri, panglica șoselei șerpuiește, nu mai mult de două mii de metri, (și) printre crenelurile, pântecele și falusurile unui basm geologic schițat de creatori în vremuri imemoriale (era precambriană acoperă o perioadă fantastică: de la formarea Terrei, în urmă cu 4,6 miliarde de ani până la apariția primelor semne de viață de pe Planeta Albastră, acum 0,5 miliarde de ani), modelat în calcare milionare, filigranat apoi în loess, în sfârșit, un basm, zic, nemuritor. Un basm numit de oamenii prezentului Cheile Dobrogei, tărâm al fluturilor indecenți, al balaurilor-șarpe, al păsărilor cu ciocuri-cange, al popândăilor, al țestoaselor, al ciulinilor, al bisericilor (despre ele, cu alt prilej)...
Pânda popândăilor
„Uite-l, uite-l cum fuge, acum a încremenit ca o suricată, se uită spre noi, ne-a simțit. Gata, s-a scurs în pământ… Și-a ieșit iar, un pic mai încolo, uite-l!”. Surescitat de vioiciunea micului rozător, când și când pradă gustoasă a acvilei de câmp ori a uliului cu picioare scurte, puștiul a prins a sui un stei aplecat din tării înspre undele mâloase ale Visternei. Popândăul l-a scanat scurt, clipind șiret și seducător, apoi a fluierat subțire - vrrrr! - și toți blănoșii s-au pierdut din nou în burta găurită a țărânei prăfoase. Sus, deasupra cetății de piatră dantelate de-o parte și de alta a albiei largi și sărăcăcioase, copleșită de mentă sălbatică și poala rândunicii, o răpitoare a țipat și ea ascuțit, semnal pentru plonjonul mortal (ratat).
Mamuți, lei, pantere
Odată pacea (re)instaurată, fluturi delicați, zeci, sute, împerecheați sub pecetea unei vieți colorate frenetic, au luat în stăpânire tăcerea încremenită a Cheilor. Pe care le-am luat în glezne cu un fel de smerenie și o curiozitatea ațâțătoare. În dreapta, ne-am strecurat pe sub fruntea bombată a unei gorile înfricoșătoare, a cărei siluetă greoaie s-a metamorfozat în nici cinci pași într-o bufniță pestriță. Jocurile luminilor și lumilor de calcar, înfășurate în fierbințeli și aere tremurate de miraj, erup aici, în gura căscată de căldură a Dobrogei, în amintiri aproape incredibile. Demult, când apele și pământul abia se adunaseră, zburdau prin ierburile grase ale Visternei (noastre) rinoceri lânoși și cerbi cu hiene, lei și pantere pe urme. Din horsturile rigide ale șisturilor verzi doar ce se învârtejiseră în sus sulițele jurasice și se părea că omul, nelepădat încă pe lume, nu va îndrăzni nicicând să sfideze verticalul.
Pedepsele omului
Și totuși, pe măsură ce vântul, ploile, nisipul și dumnezeii supremi au măcinat mândria rocilor, închinându-le de la mii de metri înălțime la nici o sută (astăzi), Homo Sapiens a izgonit urșii din peșteri, a culcat în bălării mamuții, a supus caii și zmeii, și zânele, a devenit stăpân și pedepsitor. Când au terminat de osândit patrupedele, oamenii au început să se condamne între ei. În numele soarelui, al crucii, al semilunii, din nou al crucii... Blesteme, frici, speranțe, zei, religii și puteri vremelnice, toate au fost zidite în pereții primitori ai cheilor. Pedeapsa omului e în vigoare și astăzi, fostele vetre sacre de la Peștera Liliecilor ori din punctul boltit numit La Adam fiind batjocorite, vulgarizate, profanate, laolaltă cu alte zeci de mici altare scobite în inimile munților pitici. România frumoasă, România pângărită...
Sub pumnul nepăsării
Din creștetul Dobrogei coboară zvon de capre și iezi setoși în coarnele cărora se împletesc lăcuste zburătoare. „Niii, la apă, niii la izvor, ’tu-vă ceru’ mamii voastre de împielițate!”. Ocara ciobanului anemizat de lumina ce face pietrele albe să danseze se usucă și se stinge. Ielele înserării șterg delicat rănile și minunile sfărâmate sub pumnul nepăsării noastre.
Pe urmele lui Mithras, zeul Luminii
În Peștera La Adam, poate locul cu cea mai spectaculoasă poveste din arealul Gura Dobrogei, au fost descoperite (în afara celor 80 de specii de fosile jurasice și a unui molar de Homo Sapiens vechi de 100.000 de ani) cinci piese cioplite în piatră, vechi de două milenii, închinate lui Mithras, zeu al Luminii și al Soarelui, divinitate persană extrem de populară în zona Scytiei Minor în vremea colonizării romane. Apărut între Tigru și Eufrat cu patru secole înainte de nașterea lui Hristos, cultul s-a răspândit în regiunea Mării Negre în primele trei sute de ani care au urmat răstignirii lui Iisus, soldații romani fiind principalii practicanți ai acestei religii care-l proslăvea pe Mithras ca zeu al loialității și sincerității.
La cheremul proștilor
După ce Constantin cel Mare a mutat capitala Imperiului Roman pe Bosfor, la Byzantium/Byzantion, dând vechii așezări grecești propriul nume - Constantinopol - și instituind creștinismul ca religie oficială, adorarea lui Mithras s-a diluat, până la dispariție. Astăzi, în ciuda valorii culturale inestimabile - Peștera La Adam a rămas unul dintre cele mai complexe locuri închinate cândva misterelor Soarelui Nebiruit -, grota nu este amenajată pentru a fi vizitată în cadru organizat și nici nu este integrată într-un circuit turistic. Mai mult, vestigiile, lipsite de protecție, sunt vulgarizate an de an de indivizi cu educație precară.
Comori (fără număr) dezgropate
Specialiștii apreciază că Peștera La Adam conține cea mai importantă stațiune pleistocenă din România. De altfel, aici s-au descoperit două basoreliefuri cu suporturi și trei altare consacrate cultului zeului persan Mithra (expuse la Muzeul de Arheologie din Constanța), o lespede cu inscripții, silexuri, ceramică veche, ceramică dacică, ceramică romană, oase de ren, castor, mamut, hienă de peșteră, hienă de stepă, panteră, leu de peșteră, urs de peșteră, urs brun, cerb roșu, bizon, cal, rinocer lânos, hârciog, un mugure de molar uman etc. etc. etc.
Cu Vasile Pârvan, pe sub lilieci
A doua cea mai importantă cavitate subterană din zonă, Peștera Liliecilor sau Peștera Gura Dobrogei (cum mai este cunoscută), a fost cercetată sistematic începând cu anul 1927, când arheologul și istoricul Vasile Pârvan a întreprins aici primele studii științifice. Până în prezent au fost identificate trei intrări și o multitudine de galerii, întinse pe mai bine de 500 de metri lungime. Formată în urmă cu două milioane de ani, grota prezintă urme de locuire, Vasile Pârvan identificând mai multe resturi de unelte, ceramică neolitică și obiecte din metal specifice Epocii Fierului. Peștera constituie astăzi căminul a numeroase colonii de lilieci.
Masca atolilor
Cu o vechime estimată de geologi la două milioane de ani, calcarele care formează Cheile Dobrogei sunt, de fapt, foști atoli crescuți în mările cretacice și jurasice care au acoperit cândva regiunea. Rocile păstrează încă amprenta viețuitoarelor care au populat în trecut reciful. Înălțate în era paleozoică la mai bine de 1000 de metri altitudine, astăzi cele mai înalte formațiuni depășesc cu puțin o sută de metri în înălțime.
Căi de acces
În Cheile Dobrogei poți ajunge ușor cu mașina, din Medgidia - pe DJ222 până în Târgușor/Cheia (via Mihail Kogălniceanu), din Constanța, pe DN2A până la Mihail Kogălniceanu (localitate înzestrată și cu aeroport - aviz amatorilor) apoi pe DJ222 spre Târgușor/Cheia. Din Tulcea, se poate rula pe DN22 până la Gura Dobrogei, apoi pe DC81 până la Târgușor, după care pe DJ222 până la Cheia. Se poate ajunge și cu trenul, din Medgidia/Tulcea până la stația Târgușor Dobrogea, doar că aventura trebuie continuată pe jos ori cu bicicleta cale de încă 5 km.
10.929 de hectare este suprafața zonei declarate Arie Specială de Protecție Avifaunistică, teritoriu ce include rezervațiile naturale Gura Dobrogei, Peștera La Adam și Peștera Gura Dobrogei
48 de kilometri este distanța dintre Constanța și Cheile Dobrogei, pe direcția sud-nord-vest
100.000 de ani vechime are molarul de Homo Sapiens descoperit în Peștera La Adam
86 de metri este altitudinea medie a Cheilor Dobrogei
80 de specii de fosile jurasice au fost descoperite până în prezent în arealul rezervației Cheile Dobrogei, mai exact în Peștera La Adam